Teologul:

– Am băgat de seamă, preacuvioase, că atribuiți o importanță deosebită ascezei și că în cuvintele dumneavoastră transpare o oarecare vrăjmășie față de trup. Aș vrea, deci, să vă întreb: aveți în vedere faptul că aceia ce-și dușmănesc trupul și se scârbesc de mâncăruri au fost condamnați de către Biserică, pentru că ar învăța lucruri greșite?

Pustnicul:

– Desigur, am în vedere că sunt eretici cei care gândesc că trupul omenesc este rău în sine și că mâncărurile, „pe care Dumnezeu le-a creat spre împărtășire cu mulțumire” (I Timotei 4, 3), sunt necurate. Dar trebuie să vă lămuresc că, supunându-ne trupul și înrobindu-l, noi ortodocșii nu credem că trupul constituie un izvor de sine existent al răului, cum cred ereticii manihei, ajungând la „diarhie”, adică la acceptarea a două principii în om, ci dimpotrivă, socotim că trupul constituie un vehicul al sufletului, sfințit și el la Botez.

Iar asceza și constrângerea tind să înăbușe edemurile trupului și să stingă flegmoanele lui, care târăsc sufletul spre gânduri nelalocul lor. S-a zis despre creștin că „este un înger care aleargă călare pe o fiară”. Într-adevăr, fiara trebuie să fie îmblânzită și supusă sufletului care ține frânele. Dar, fiindcă se întâmplă ca răul să țâșnească și din cele dinăuntru, noi pregătim preventiv trupul în mod corespunzător, ca el să refuze slujiri nelegiuite sufletului care gândește păcătos. Aceasta este părerea Bisericii în legătură cu asceza exercitată asupra trupului.

(Teoclit Dionisiatul, Dialoguri la Athos. Volumul I. Monahismul aghioritic, traducere de Pr. prof. Ioan I. Ică, Editura Deisis – Mănăstirea „Sfântul Ioan Botezătorul”, Alba-Iulia, 1994, p. 179)