Încetarea vrajbei și iertarea jignirilor ne-au fost poruncite nu pentru că Dumnezeu ar avea nevoie de ele, ci pentru că ne sunt de folos. Cine îi iartă păcatele aproapelui său, va primi și el iertare de la Dumnezeu, după făgăduința Mântuitorului. Și cât de multe păcate avem noi înaintea lui Dumnezeu! Și, dacă ne gândim ce vom răspunde în ziua Judecății pentru toate acestea, câtă frică ar trebui să ne cuprindă! Spre marea noastră rușine, ni se vor descoperi la înfricoșătoarea Judecată a lui Dumnezeu, înaintea întregii lumi toate faptele noastre întunecate. Și noi nu vom putea atunci cu nimic să le răscumpărăm. Și, iată, acum Mântuitorul ne oferă o cale lesnicioasă de ștergere a tuturor păcatelor noastre: Iertați, și veți fi iertați!

Puțina greșeală a fratelui tău împotriva ta să o ierți din inimă, și vei primi iertare pentru toate păcatele tale, nenumărate, făcute înaintea lui Dumnezeu! Există oare ceva mai frumos și mai plăcut decât aceasta? Dacă nu iertăm din dragoste pentru Dumnezeu și pentru sfintele Lui porunci, atunci măcar pentru propriul interes să iertăm! Dar, vai, adesea nici cele mai înalte imbolduri ale binefăcătorului dezinteresat și nici chemările insistente ale propriilor noastre foloase nu sunt în stare să ne îndemne către iertare! Răutatea ne-a orbit într-atât, încât ne-a făcut să ne fim noi înșine cei mai mari dușmani.

(Arhimandritul Serafim Alexiev, Vrajbă și împăcare, Editura Sofia, București, 2006, pp. 53-54)