În Duhul Sfânt sufletul cunoaşte pe Dumnezeu. Duhul Sfânt ne dă, pe cât e cu putinţă acest lucru, să cunoaştem încă de aici plinătatea bucuriei raiului, pe care fără harul lui Dumnezeu omul n-ar putea-o purta, ci ar muri.

Dintr-o lungă experienţă, monahul duce luptă cu vrăjmaşul mândriei, şi Duhul Sfânt îl învaţă, îl lămureşte şi-i dă puterea de a-l birui. Monahul înţelept izgoneşte prin smerenie orice înălţare şi mândrie. El spune: „Nu sunt vrednic de Dumnezeu şi de rai. Sunt vrednic de chinurile iadului şi voi arde veşnic în foc. Sunt cu adevărat mai rău decât toţi şi nevrednic de a fi miluit”.

Duhul Sfânt îl învaţă să gândească aşa despre sine însuşi; şi Domnul se bucură pentru noi când ne smerim şi ne osândim pe noi înşine şi dă sufletului harul Său.

Cine s-a smerit pe sine, acela a biruit pe vrăjmaşi. Cine se socoteşte în inima sa vrednic de focul cel veşnic, niciun vrăjmaș nu se poate apropia de el şi nici un gând lumesc nu pătrunde în sufletul lui, ci rămâne în Dumnezeu cu toată mintea şi cu toată inima. Iar cine a cunoscut pe Duhul Sfânt şi a fost învăţat de El smerenia, acela a ajuns asemenea învăţătorului său, Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, şi s-a asemănat Lui.

(Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii și iadul smereniei, Editura Deisis, Sibiu, 2000, p. 159)