E multă agitaţie înainte de Crăciun. Toţi oamenii aglomerează magazinele, străzile, pieţele, cu gândul motivat, aproape isteric, de a pune cât mai multe pe masa şi sub bradul de Crăciun. Iluzia e evidentă. Super-marketurile se închid doar pentru două zile, aşa că rezervele de hrană nu prea au sens. Ceea ce justifică ascuns tot iureşul consumist de sărbători este durerea şi dorinţa ca sărbătoarea să nu treacă oricum, să fie plină de bunătăţi, un festin pe cinste, în care lipsurile unui an întreg să fie date uitării. Românii se împrumută, cutreieră îndelung, doar-doar or găsi ceva mult, bun şi mai ales ieftin.

La izvorul ei, această tendinţă de a face sărbătoarea de neuitat este una plină de adevăr. Sărbătoarea nu e doar un semn temporal crestat pe arborele genealogic al umanităţii, nu e doar simbolul unei realităţi mântuitoare de acum două milenii, nu e nici măcar un dans ciclic al evenimenţialului. Ea este conştiinţa tainică a trăirii în meta-istorie, acolo unde Hristos cel veşnic umple de nemurire viaţa noastră muritoare. De aceea orice sărbătoare religioasă se ritmează şi se nemureşte cu Dumnezeiasca Liturghie, adică intrarea Bisericii în Împărăţia Sfintei Treimi, aşa cum se şi proclamă la binecuvântarea iniţială: „Binecuvântată este Împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor”.

Hiperactivitatea specifică sărbătorii este de fapt frica de a nu rămâne anonim în timp ce alţii se pecetluiesc cu lumină netrecătoare. Luminiţele din brad, de pe case, din pomi, nu sunt decât expresia dorului omenesc după lumină infinită, adică după har. Puţini însă realizează în interioritatea tăcută a sufletului lor că adevărul Crăciunului este şi unul de taină, de jertfă şi de durere dăruitoare. Bucuria Crăciunului, deseori convertită în delicii gastronomice, specialităţi cinegetice sau mentalitate de Gadara, umbreşte uneori sensul fundamental al coborârii lui Dumnezeu la noi.

Aceste ultime zile dinaintea Crăciunului, în care oamenii adună frenetic bunătăţi, sunt de fapt zilele din urmă ale sarcinii dumnezeieşti. Fecioara gravidă cu Dumnezeu se apropie de momentul în care Viaţa universului iese din pântecele ei. Sunt zile de pelerinaj, de călătorie istovitoare pentru o fecioară în luna a noua, timpuri de înnoptat în ger, de căutare a cetăţii de baştină. Sunt zile de intensă suferinţă, ca model fundamental al durerii care însoţeşte orice izvorâre de lumină. Sfânta Maria îşi începe lungul drum către cer, printr-o înstrăinare de cele pământeşti, de cetatea ei, de rudenii şi cunoscuţi. Se apropie peştera de a deveni catedrală a cerurilor. Îngerii îşi pregătesc de milenii corurile solemne. Fecioara se pregăteşte să nască singură, într-o iesle friguroasă, printre animale, pe Fiul veşnic al lui Dumnezeu. Acesta este şi înţelesul teologic al postului Naşterii Domnului, ca pelerinaj prin lumină, înstrăinare de plăceri, căutare a cetăţii de baştină a umanităţii, adică a raiului, şi naştere duhovnicească a lui Hristos în inimile noastre.

În vuietul dinaintea sărbătorilor, cineva plânge în tăcere. Cineva, mai înaltă decât cerurile, mai cinstită decât heruvimii şi mai slăvită fără de asemănare decât serafimii se pregăteşte printre lacrimi să nască pe Dumnezeu.