Ne apropiem de Praznicul Nașterii Domnului și forfota cotidiană ne reamintește că suntem în intense pregătiri căutând parcă ceva anume. Întrebarea este: ne pregătim de întâmpinarea Tainei sau de împlinirea obiceiurilor? Pentru ca datinile noastre să nu ocolească Taina Întrupării este necesar să înțelegem cine este Pruncul ce-L așteptăm să se nască.

Călătorim spre Betleem patruzeci de zile, cu post și rugăciune, însoțiți de prorocii Scripturii, citiți din perspectiva Nașterii și escortați de evangheliști și de mari păstori ai Bisericii, toți învățându-ne cum să înțelegem și să întâmpinăm Taina Betleemului. De fapt, două sunt călătoriile esențiale pe care niciun creștin nu trebuie să le rateze: spre Betleem și spre Golgota. Două Peșteri în care sunt rezumate Taina negrăită a dragostei dintre om și Dumnezeu. De altfel, la fiecare Sfântă Liturghie avem rezumate aceste două călătorii: Betleemul care se desfășoară nevăzut la proscomidiar și Golgota care se desfășoară tainic pe masa mormântului, Sfânta Masă, străjuită de Crucea răstignirii. Astfel, în ritual mistagogic, pe masa mormântului lui Hristos sunt aduse de la proscomidiarul/Betleem darurile, care rezumă întreaga creație în mijloc cu Creatorul înnomenit, care prin răstignire și moarte mistică vor învia în Taina Potirului ce așteaptă să fie primite în noi, ca să ne dea nouă bucuria realității celei noi, a Împărăției lui Dumnezeu.

Hristos, Împăratul lumii, vine la noi mic și plăpând ca să nu ne înspăimânte cu măreția Lui, dar prezența și Împărăția Lui este răstălmăcită și neprimită, nu numai de evreii de altădată, ci și de noi, noul Israel, care repetăm aceleași greșeli. Aceia se rugau mereu: Vino, Doamne, în mijlocul nostru! Întoarce-te, Doamne, la noi! Și când a venit la ei, dar n-a venit cum vor ei, pe condițiile lor, atunci L-au respins și I-au întors spatele. Venirea lui Hristos în lume este un dar, o binecuvântare, o realitate nouă pentru că este Dumnezeu în mijlocul nostru și chiar în noi, dar dacă această venire este refuzată și nu este primită așa cum trebuie, această venire se face și judecată, așa cum vedem în toată Scriptura. Așadar, nu doar cei care-L resping pe față sunt singura problemă, ci și noi cei care-L respingem prin indiferență, întrucât atunci când El vine la noi, noi suntem în altă parte.

Dumnezeu vine la noi să ne cheme la o realitate nouă, la o nuntă cu El, dar noi suntem în alte preocupări și sabotăm această nuntă (așa cum vedem din temele duminicilor din postul Nașterii). Nu vrem ca această întâlnire dintre Dumnezeu și oameni să se întâmple, de vreme ce nu venim la întâlnire, iar acest lucru este cel mai tulburător. Ca și cum am zice: Vino, Doamne, că noi suntem în altă parte, la altă întâlnire! Ne tot plângem că nu-L avem pe Dumnezeu în mijlocul nostru, iar atunci când vine noi suntem în alte preocupări, în alte gânduri, în alte povești prin care ne căutăm doar cele ale noastre, nu pe El. 

Această călătorie a postirii tocmai pentru aceasta este. Nu doar să ne oprim de la alimentele de dulce, care oricum, dacă o îndeplinim ne face nouă bine, ci în primul rând, avem nevoie să călătorim în acest post cu Cuvântul lui Dumnezeu din Scripturi, ca să înțelegem cum vine El la noi și cum trebuie să-L întâmpinăm noi pe El. De aceea, spune Sfântul Pavel la unul dintre apostolele citite în acest post: „Cuvântul lui Dumnezeu să locuiască în voi cu toată bogăția” (Coloseni 3, 16) și că în această călătorie trebuie „să avem toate armele lui Dumnezeu asupra noastră, inclusiv sabia Duhului care este Cuvântul lui Dumnezeu” (Efesei 6, 16-17), armuri cu care vom putea să deslușim între cele ale lumii și cele ale lui Dumnezeu.

 Așadar, călătoria postului trebuie să fie plină de Cuvântul Lui, spunând iar și iar povestea Lui de dragoste pentru om, nu povestirile noastre, ca să ajungem în Taina Lui, nu să rămânem în tainele (tăiniciile) noastre. Altfel, vom vedea și vom asista neputincioși la spectacolul lumii, care a înlocuit Povestea lui Dumnezeu și Taina venirii Lui cu povestea anului bătrân, a unui moș care se înnoiește sau a lui Moș Crăciun, cu povestea bradului care a înlocuit povestea Betleemului, iar toate acestea cu complicitatea noastră a tuturor, care nu mai avem curajul și nici interesul să spunem Povestea lui Dumnezeu de la prooroci și din Evanghelii. Și nu doar să o spunem, ci să o și mărturisim, să o întrupăm în noi, întrucât cu noi trebuie să se prelungească Taina Betleemului în generația noastră.

Se naște un Copil. S-au născut și se mai nasc încă. Dar cine este copilul din ieslea Betleemului? Este întrebarea esențială, care ar trebui să preocupe pe creștini. E un copil minunat. E Dumnezeu Însuși venit la noi. E un copil de Împărat care se naște în iesle. Cel Puternic se naște sărac. Cel Mare se naște mic. Și face aceasta ca să arate că cea mai mare putere din lume este puterea iubirii. Iubirea te poate face mic, iubirea te poate face sărac, ca pe alții să-i mărească și să-i îmbogățească. Așa cum spune Sfântul Pavel corintenilor: „Dumnezeu Cel bogat s-a făcut sărac ca prin sărăcia Lui să ne îmbogățească pe noi” (II Corinteni 8, 9). Noi, creștinii suntem cei prin care Taina Betleemului trebuie să intre în istorie din generație în generație, dar pentru aceasta trebuie să cunoaștem și să întrupăm Povestea Lui: Cine vine în Betleem, Cum vine și Ce dorește să facă Acest Iisus cu această venire.

E Taina lui Hristos și Taina lui Dumnezeu care vine la noi în felul acesta uimitor. Iisus este în același timp și noutatea cea veche, El fiind Cel în care și prin care s-au făcut toate (Coloseni 1, 16), dar este și noutatea cea nouă, care vine la mijlocul istoriei ca să ne descopere Taina iubirii lui Dumnezeu pentru om, cum spune Sfântul Pavel galatenilor: „La plinirea vremii Dumnezeu L-a trimis pe Dumnezeu în lume, născut din Fecioară, născut sub Lege, ca pe cei de sub Lege să-i răscumpere” (Galateni 4, 4). Fiul lui Dumnezeu se face Fiul Omului ca să ne facă pe noi copii ai lui Dumnezeu. De aceea, Evangheliile citite în cele șase săptămâni ale postului Nașterii ne vorbesc despre felul în care vine Dumnezeu în lume. Ele ne spun că Dumnezeu vine sărac, vine din dragoste și mai ales vine în căutarea noastră. 

Căutarea noastră este lucrul cel mai interesant și tema principală a călătoriei din postul Nașterii: să intrăm în căutarea lui Dumnezeu. Nu noi îl căutăm pe Dumnezeu, ci El ne caută pe noi, căci dacă L-am căuta noi pe Dumnezeu este clar că nu L-am găsi niciodată, pentru că Îl căutăm în altă părți, pe alte coordonate. Dacă ar fi după mintea noastră, L-am căuta pe Dumnezeu numai acolo unde ne merge bine: în bani, în putere, în plăceri etc. Însă, marea surpriză a Betleemului este că Dumnezeu ne caută pe noi și ne caută în felul în care noi nu ne așteptăm, într-un fel atât de uimitor și atât de binecuvântat. În același timp, vedem că acest mod al Lui de a ne căuta nu este primit de oameni. De aceea, Hristos se naște singur în iesle. Neprimit nici de ai lui, de evrei, nici de noi. Toți evreii în frunte cu Irod știau unde și când se va naște Hristos. Știau de la profeți, știau de la magi, dar nu au fost interesați sau măcar curioși. Dimpotrivă, pe Iisus l-au găsit niște magi din Persia, care n-aveau Scripturile, dar au citit semnele cerului și au aflat că vine Cineva, vine un Fiu de Împărat. Însă, acest fapt este cu atât mai tulburător și spre judecata iudeilor care l-au respins cu Scripturile pe mâini, în urechi și pe buze. De ce judecată? Pentru că Dumnezeu vine în căutarea lor și e găsit de cei care nu aveau indicii să-L găsească, de păgâni. În schimb, evreii care aveau toate datele și speranța și așteptarea, și dorința și planul, nu numai că nu este găsit de ei, ci este primit cu indiferență și chiar cu ostilitate, pentru anihilarea lui ucigându-se paisprezece mii de prunci. Toate acestea pentru că ei, noi și oamenilor în general, nu ne place așa cum ne caută Dumnezeu. Vrem ca El să vină și să ne cate cum vrem noi.

În Taina Betleemului aflăm, însă, cum vine Dumnezeu, cum ne caută și ce vrea să facă El atunci când vine la noi. El nu vine să judece lumea, ci vine „ca să caute și să mântuiască pe cel pierdut” (Luca 19, 10). În acest sens, cele mai sugestive episoade biblice sunt: Oaia cea pierdută, Drahma cea pierdută și Fiul cel risipitor, de la capitolul cincisprezece al Evangheliei după Luca, toate având ca temă principală: Dumnezeu caută pe om, nu omul pe Dumnezeu. Omul, poate doar să răspundă acestei căutări, să se lase găsit și să intre în căutarea lui Dumnezeu. Din această căutare-găsire iese Taina Odihnei lui Dumnezeu în Om și a odihnei omului în Dumnezeu: Taina (re)nașterii, Taina sabatizării, Taina Învierii, Taina Libertății și Însăși Taina Vieții: în care toți suntem căutați, recuperați, vindecați, înnoiți.

Pildele amintite, rostite ca reacție la „murmurul” (ostilitate/linșare) liderilor religioși, pe motiv că Hristos „stă la masă cu vameșii și cu păcătoșii” ne pun în atenție că Dumnezeu își asumă toate riscurile căutării noastre. Oaia cea pierdută, căutată cu riscul pierderii celorlalte nouăzeci și nouă este o căutare costisitoare, obositoare și plină de primejdii. El o caută, o găsește și o ia pe umerii Lui (în ciuda greutății: e oaie, nu miel), o transportă prin deșertul și pământul stâncos și o aduce în staul spre bucuria tuturor. Și pentru că omul nu-i doar bărbat, ci și femeie, Sfântul Luca ne dă Pilda femeii celei bune care pierde o drahmă, din cele zece. O femeie văduvă și săracă, pentru care cele zece drahme erau traiul ei poate pentru o lună întreagă. Ea caută drahma pierdută, cu toată atenția, agitația și forfota făcute în miez de noapte, iar găsirea ei devine motiv de deșteptare a tuturor în toiul nopții, ca să se bucure de marea ei realizare, ceea ce constituie, pentru ceilalți, nu atât motiv de bucurie, ci mai mult de deranj și supărare. De altfel același deranj îl întâlnim și în cazul fiului cel mare la întoarcerea celui risipitor, care se supără amarnic pe Tatăl iubitor, care-și primește fiul fără reproș și face mare praznic în cinstea reîntoarcerii lui. Concluzia acestor trei pilde este că Dumnezeu ne caută cu disperare, pe oricine, de oriunde, în orice fel, în orice stare am fi și ne caută fie alegând după noi, fie așteptându-ne, întrucât El caută în Noi propriul Său chip, indiferent cât de pierdut sau întunecat ar fi. Altfel spus, Dumnezeu Se caută pe El Însuși căutându-ne pe noi și de aceea, nu stă în nepăsare și nici nu se poate împăca cu eșecul pierderii noastre.

Omul este Icoana vie a lui Dumnezeu în creație. Cine vede pe Om vede pe Dumnezeu (Facere 33, 10) și, pentru această uriașă responsabilitate pusă în om, Dumnezeu Însuși se implică cu toată responsabilitatea Lui atotputernică. Însă, răspunsul nostru la căutarea Lui este toată Bucurie Lui Dumnezeu, Bucurie de nedescris, la care El vrea să participe tot cerul, toată umanitatea. Din nefericire, Bucuria Lui de noi și a unora de El devine pentru alții prilej de supărare, întristare sau chiar ostilitate.

Acestor trei pilde le putem adăuga episodul evanghelic al Pildei nunții Fiului de Împărat, citită în penultima duminica înainte de naștere, duminica strămoșilor, pildă în care invitația/căutarea se lovește de scuzele meschine, ridicole și insultătoare ale oamenilor. În fapt, pilda ne arată că Dumnezeu este Împăratul care ne cheamă pe toți ca să ne pună la masă. Cheamă tot Israelul și cheamă toate popoarele lumii să vină la această masă. Masa Lui nu este precum mesele noastre. Masa Lui și Cina Lui este Însăși Viața Lui dăruită nouă ca schimb pentru viețile noastre infestate de veninul celui rău. Nu degeaba se naște Iisus  în Betleem, care în limba ebraică înseamnă Casa Pâinii. Aici se făceau pâinile ce se așezau pe masa punerii înainte, folosite în fiecare săptămână la Templu. Așadar, Dumnezeu se naște în casa Pâinii pentru că vrea să ne hrănească și vrea să ne cheme la masa Lui. Iar la masa Lui El Însuși se face Pâinea flămânzirilor noastre, Liturghie de Liturghie. Sfânta Liturghie este masa lui Dumnezeu în care Dumnezeu se dă pe Sine Însuși spre mâncare, ca să ne dea Viață din dragostea Lui. Acesta este Dumnezeul nostru, nu un stăpân aspru, ci un Stăpân blând și darnic care își dă toate ale Sale și pe El Însuși nouă, în așa fel încât rămâi fără cuvinte în fața unei așa generozități.

„Betleemul a deschis Edenul” cântă Biserica în Praznic, ceea ce arată că Taina Betleemului este începutul (re)deschiderii Raiului, ale cărui uși cele mari se vor deschide pe Golgota și care ne arată care este dorința lui Dumnezeu cu oamenii: „Nu mai vreau să plec de la voi. Am venit la voi și vreau să rămân pentru totdeauna. Nu vreau să rămân în mijlocul vostru, vreau să rămân în voi! Este Taina cea Mare a continuării întrupării lui Dumnezeu în umanitate, Taină arătată în acest Praznic cu Maica Domnului și destinată să continue cu fiecare dintre noi. Doar așa se împlinește Praznicul Nașterii Domnului și doar așa este reală cinstirea Lui: când vom răspunde chemării Lui și-I vom dărui cu totul viața noastră ca să ia Hristos trup în ea și pentru a-I reda strălucitor Chipul Lui din noi. Tu, suflete, nu vrei?[1]