Puțini conștientizează faptul că cinstirea martirilor din închisorile comuniste nu a debutat după 1989, când căderea regimului a permis manifestarea liberă a mărturiilor din spațiul concentraționar românesc, ci își are începutul chiar din timpul persecuțiilor. Originea conștiinței martirice și a sfințeniei mărturisitoare se află chiar la locul faptei: temnițele comuniste.

În temnițele comuniste, expunerea la torturi fizice și morale, dar, de asemenea, posibilitatea de a fi martor la pildele de jertfă și de mărturisire, de martiriu ale celor din jur, au fost elementele care au dus la nașterea acestei noi conștiințe martirice. Însăși sintagma care circulă intens astăzi, de „Sfinții Închisorilor”, își are originea în acele împrejurări, după cum o atestă părintele Nicolae Steinhardt în Jurnalul fericirii, el însuși unul dintre cei cinstiți printre mărturisitori. Alte documente memorialistice, cum ar fi, de pildă, evocările lui Ioan Ianolide, arată în mod clar că cei care s-au aflat alături de Valeriu Gafencu se raportau la acesta ca la un sfânt încă în timpul vieții sale. Iar acestea sunt doar exemplele cele mai cunoscute.  

Se cuvine să facem o distincție și o nuanțare: un cult al jertfirii, al sacrificiului, mai ales pentru neam, exista încă înainte de declanșarea persecuțiilor în perioada comunistă, avându-și originile încă din perioada interbelică. Conștiința neomartirică la care fac referire este, însă, altceva. Este mult mai mult decât un cult al jertfirii, al sacrificiului. Valeriu Gafencu și cei dimpreună cu el mărturiseau că idealismul, oricât de nobil ar părea, este cu totul altceva decât sfințenia, jertfa în duh și în adevăr. O conștiință martirică există acolo unde cel supus persecuției are revelația lui Hristos, ca cel dintâi dintre mucenici, Sfântul Arhidiacon Ștefan. Fără această revelație, putem vorbi despre eroism, dar nu și despre sfințenie martirică. Iar roadele acestei întâlniri cu Hristos prin persecuție sunt vizibile și prin puterea dată de sus de a ierta și iubi vrăjmașii.

După căderea regimului comunist și a cenzurii, literatura memorialistică a Gulagului românesc a putut să iasă la suprafață nestânjenită. Trecutul represiunii a fost expus, persecuțiile au fost făcute cunoscute, mecanismele terorii devoalate. De asemenea, au fost făcute cunoscute și exemplele de rezistență și de martiraj, exemple care, de această dată, au depășit cercul restrâns al celor direct implicați, pentru a căpăta rezonanță în spațiul public.

Fără a putea intra în toate detaliile unui asemenea proces, care nu a fost deloc lin sau imediat, mai ales în primii ani de după 1989, remarcăm faptul că, într-o primă fază, recuperarea memoriei luptei și tribulațiilor celor din închisorile comuniste a fost un fenomen prin excelență cultural, ținând cu precădere de sfera academică și civică. Am asistat, treptat și nu fără sincope, pe de o parte, la recuperarea unor personalități de anvergură culturală puse la index în comunism, ale căror scrieri au fost republicate sau publicate postum și, pe de altă parte, la instituționalizarea memoriei represiunii comuniste și, implicit, a memoriei celor care au fost martirizați, rezultatele cele mai cunoscute ale unui asemenea proces fiind înființarea unor instituții de stat, a unor muzee precum Memorialul de la Sighet dar și a unei mănăstiri, la Aiud, acolo unde au fost martirizați atâția dreptmăritori creștini.

În paralel cu acest fenomen de recuperare culturală și instituționalizare, s-a înfiripat, într-un ritm paralel, dar mai lent, evlavia populară față de martirii și mărturisitorii din închisori. Acest lucru a fost posibil, pe de o parte, prin intrarea în circuitul cărții religioase a memorialisticii concentraționare. Unul din exemple este chiar cel al Mănăstirii Diaconești, care a editat documente despre Valeriu Gafencu, Ioan Ianolide, Părintele Gheorghe Dumitreasa Calciu, precum și altele. Sunt și alte centre monahale care au recuperat și au întreținut memoria celor din închisori aceasta a determinat circumscrierea acestui act de rememorare în sfera cultului, prin slujbe de parastas, rugăciuni și cântări ale comunităților. Așadar, tot acest complex de împrejurări a alimentat formarea unei evlavii populare față de „Sfinții Închisorilor”, dezvoltat, acest cult, mai ales în anii din urmă, inclusiv pe un fond de renaștere religioasă și de reîntoarcere la repere semnificative din trecutul recent, în fața unui prezent și viitor tot mai angoasante.

Sinodul Bisericii Ortodoxe Române nu a rămas indiferent față de aceste evoluții. Un moment important îl constituie publicarea, în editura oficială a BOR, a unui volum dedicat martirilor din temnițele comuniste: Martiri pentru Hristos, din România, în perioada regimului comunist (2007, reed. 2017). La nivel de cult, s-au integrat în cereri speciale în cadrul Sfintei Liturghii, pentru pomenirea celor „căzuți pe câmpurile de luptă, în lagăre, în deportări și în închisori”, s-a elaborat o slujbă specială a parastasului pentru eroi, s-a decis serbarea Zilei Eroilor Neamului de praznicul Înălțării și s-a comemorat liturgic ziua de 9 martie, declarată de Parlament Ziua Deținuților Politici Anticomuniști.  Cel mai însemnat eveniment este, desigur, decizia luată de Sfântul Sinod de a declara anul 2017 Anul comemorativ Justinian Patriarhul şi al apărătorilor Ortodoxiei în timpului comunismului în Patriarhia Română.

Constatăm că cinstirea memoriei martirilor din zilele noastre este un proces organic, care a crescut de jos în sus, din realități care nu pot fi trecute cu vederea, impunându-se prin puterea incontestabilă a mărturiilor supraviețuitorilor și a vieții celor martirizați în închisori, precum și prin evlavia poporului, care se roagă și la acești martiri. Procesul de instituționalizare a acestui tip particular de memorie a martirajului a decurs mai greu și nu fără dificultăți.

De ce anume memoria Bisericii este esențială pentru memoria colectivă a trecutului recent și a exemplelor pe care acesta le poartă. Este necesară o definiție de lucru: prin memoria Bisericii înțelegem „cugetul Bisericii” în privința actelor de martiraj dintotdeauna și, în speță, din zilele noastre. Cugetul Bisericii este înțelegerea împărtășită de mădularele acesteia, o înțelegere luminată de Duhul Sfânt, întemeiată în Sfânta Tradiție, exprimată liturgic, experiată la nivel personal și comunitar. Acest cuget al Bisericii este rezumat la evlavia populară. Deși evlavia populară este o dimensiune a sa, cugetul Bisericii nu este epuizat de existența acesteia. În cugetul Bisericii avem, laolaltă, dimensiunea sacerdotală și cea comunitară, dimensiunea clericală, monahală și laică. Așadar, memoria Bisericii este un întreg. Abia acest întreg, care unește iubirea cu adevărul, înțelegerea cu fapta, recunoașterea cu reconcilierea, cinstirea cu discernământul, este cel care consfințește, consacră memoria celor din închisori.

Memoria Bisericii se răsfrânge asupra memoriei colective într-un mod binefăcător, având asupra acesteia un efect terapeutic și, totodată, pedagogic. Memoria Bisericii ajută la înțelegerea sensului istoriei recente sau mai îndepărtate, ajută la fixarea reperelor morale, virtuoase, a exemplelor de urmat, conferă tuturor membrilor societății criteriile binelui, adevărului, moralei, eticii. Memoria Bisericii este o judecată luminată de Duhul Sfânt asupra unei lumi, trecute și prezente, judecată prin care întrezărim, de asemenea, viitorul lumii în care ne aflăm.

Aplicată la cinstirea martirilor din închisorile comuniste, toate aceste virtuți conținute în memoria Bisericii își dovedesc cu atât mai mult potențialul binefăcător pe care-l pot avea asupra memoriei colective. Pentru că memoria colectivă, în cazul comunismului, este o memorie traumatică și traumatizată, fiind vorba despre persecuții, teroare, indexare și cenzurare, ba chiar și negarea dreptului la a fi amintit și comemorat (lucru care, din nefericire, se manifestă și în zilele noastre). De asemenea, memoria colectivă este scindată, între cei care au fost victimele represiunii, urmașii lor, cei care se identifică cu aceștia, și cei care au inițiat, condus și reprodus represiunea și urmașii lor, inclusiv cei în duh. În plus, există memorii divergente cu privire la ce merită prețuit cu privire la jertfa celor din închisori.

Așadar, memoria Bisericii poate vindeca și reconcilia memoria colectivă. Prin lucrarea Duhului Sfânt, scindarea și trauma colective se vindecă în memoria întreagă a Bisericii, care recuperează jertfa celor din închisori în dimensiunea sa duhovnicească, izvorând, liturgic, puterea de a împăca o națiune, o societate, cu trecutul său, de a împăca, acolo unde există pocăință, victima și agresorul, după cuvenita judecată. Iar acolo unde nu există pocăință, de a mustra și chema la pocăință pe cei vinovați de asuprirea nedreaptă a semenului lor. Numai Biserica poate avea acest efect binecuvântat asupra memoriei colective, care nu poate depăși trauma doar prin poziționări ideologice „anticomuniste”, oricât de justificate istoric sunt acestea.

Memoria Bisericii conferă sens și identitate. Una dintre cele mai mari pricini de suferință este aparenta absurditate a acesteia. Prin lectura existențială și transfigurată, profetică, a vremii, Biserica redă sensul istoriei celor care o trăiesc ca o traumă. De asemenea, prin conexiunea pe care o face cu trecutul și prezentul, Biserica arată că există o continuitate și o repetare a mărturisirii, integrând în ceata mucenicilor dintotdeauna noii martiri. Canonizarea sau includerea în „calendar” nu are doar o semnificație strict praznicală, ci întregirea viziunii lumii sfinților, a Împărăției Cerurilor, pentru lumea de aici, din împărățiile acestui veac. Mai mult decât atât, știm că acești noi martiri, care ne așteaptă în Împărăția lui Dumnezeu, vor fi, pe de o parte, cei care se roagă pentru noi înaintea Mântuitorului Hristos, dar și cei care ne vor fi etaloane după care vom fi judecați la sfârșitul lumii. Prin faptul că acești sfinți completează rândul sfinților din același neam, memoria Bisericii ne dă și acea identitate comunitară pe care o împărtășim atât aici, cât și în viața veacului ce va să vie, când, în Împărăția Cerurilor vor fi aduse „slava şi cinstea neamurilor” (Apoc. 21, 26). Căci ce putem aduce noi, ca neam, mai de cinste în fața lui Hristos, decât aceste pilde de jertfă ale noilor martiri?

Memoria Bisericii însuflețește și luminează prezentul și viitorul prin re-memorarea jertfelor din trecut. Orice națiune, orice comunitate subzistă prin momentele sale fondatoare și părinții săi fondatori. Cu atât mai mult eclesia, cei adunați în numele Domnului, care se întemeiază pe porunca Mântuitorului: aceasta să faceţi spre pomenirea Mea (Luca 22, 19). Prin re-memorarea persoanelor și pildelor martirice, memoria Bisericii reîntemeiază comunitatea, conectând-o, prin cinstirea martirilor din zilele noastre, la izvoare de har și adevăr.

Este atât o necesitate cât și o consecință firească a unui proces organic al cinstirii memoriei martirilor. Cu toate că există controverse legate de trecutul dinaintea experienței carcerale a unora din cei cunoscuți sub sintagma de „Sfinții închisorilor”, cinstirea, ca martir, a cuiva, nu are în vedere atât cum și-a început acela viața, cât, mai ales, cum și-a sfârșit-o. Iar martirii, prin mărturisirea lor și prin jertfa lor s-au învrednicit a primi Botezul sângelui, ispășindu-se și învrednicindu-se a primi cununa muceniciei. A te jertfi pentru semenul tău, când tu ești în suferință atroce, a-ți da porția de mâncare, când ești înfometat sistematic, a-ți dărui medicamentele, când viața ți se scurge din cauza bolii, a ierta pe torționarii tăi și, mai mult, a-i face să moară împăcați cu Dumnezeu, a muri cerând „să nu ne răzbunați”, toate acestea sunt fapte ale martirajului pe care suntem datori să le cinstim și să le mărturisim pentru a nu ne face vinovați înaintea lui Dumnezeu și a sfinților Săi pentru că am pus lumina sub obroc.

Dăm slavă Preamilostivului Dumnezeu pentru toate și așteptăm să participăm și la cecelalte manifestări duhovnicești ale zilei de astăzi, dar mai înainte de toate, după Liturghia euharistică, vom participa la Liturghia fratelui, începând cu mica agapă de dimineață, unde, am încercat să vă fac și eu o surpriză, v-am adus de la Țibleș, din zona mea natală, miere de albine ca să ne îndulcim. Ne-am îndulcit de dumnezeiescul har în Taina Liturghiei dar ne îndulcim și de ceea ce ne oferă albinuțele, care ne sunt model în culegerea nectarului în viața de aici pentru viața de dincolo. Așa ne învață Sfântul Vasile cel Mare să fim precum albinuțele, să lăsăm la o parte otrava și să culegem doar nectarul. Așadar să culegem nectarul cel duhovnicesc în grădina Maicii Domnului de aici și de pretutindeni sub ocrotirea blândă a tuturor mărturisitoriilor și martirilor Ortodoxiei. Amin.

*** Cuvântul Părintelui Episcop Macarie Drăgoi la întâlnirea cu tinerii din comunitatea ASCOR, dedicată Martirilor și Mărturisitorilor în perioada comunistă, în biserica din Mărișel, Munții Apuseni, miercuri, 9 august 2017