Zis-a Domnul către iudeii care veniseră la Dânsul: Vai vouă, cărturarilor și fariseilor fățarnici! Că zidiți mormintele prorocilor și împodobiți pe ale drepților și ziceți: Dacă am fi fost noi în zilele părinților noștri, n-am fi fost părtași cu ei la vărsarea sângelui prorocilor. Așadar, mărturisiți voi înșivă că sunteți fii ai celor ce au ucis pe proroci. Dar voi întreceți măsura părinților voștri! Șerpi, pui de vipere, cum veți scăpa de osânda gheenei? De aceea, iată, Eu trimit la voi proroci, și înțelepți și cărturari; dintre ei veți ucide și veți răstigni; dintre ei veți biciui în sinagogi și-i veți urmări din cetate în cetate, ca să cadă asupra voastră tot sângele drepților răspândit pe pământ, de la sângele dreptului Abel până la sângele lui Zaharia, fiul lui Varahia, pe care l-ați ucis între templu și altar. Adevărat grăiesc vouă: Vor veni acestea toate asupra acestui neam. Ierusalime, Ierusalime, care omori pe proroci și cu pietre ucizi pe cei trimiși la tine! De câte ori am vrut să adun pe fiii tăi, după cum adună pasărea puii săi sub aripi, dar nu ați voit! Iată, casa voastră vi se lasă pustie; căci vă zic vouă: De acum nu Mă veți mai vedea până când nu veți zice: «Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului». (Matei 23, 29-39) (Miercuri în săptămâna a 11-a după Rusalii)

Miercurea din săptămâna a 11-a după Rusalii constituie a treia zi consecutivă în care Evanghelia de la Sfânta Liturghie reproduce un fragment din „vai”-urile rostite de Domnul Iisus. E adevărat că atunci când ne gândim la Hristos avem în fața ochilor minții o imagine luminoasă, plină de căldură părintească și dragoste nedisimulată a Sa față de poporul care Îi stătea în jur. Ne rămân în minte vagi amintiri despre discuțiile Sale în contradictoriu cu fariseii, cărturarii și saducheii. Dar prea puțin reținem asprimea Domnului și cuvintele Sale mustrătoare. Însă, Domnul nu este doar preadulcele Iisus, Cel milostiv, ci și aspru mustrător atunci când, îndurerat de învârtoșarea inimilor unora, le vădește răutatea și fățărnicia, nu le lasă ascunse de dragul păcii sau al bunei conviețuiri. Cel mai la îndemână exemplu pentru o atare imagine este momentul când a luat o sfoară din care a făcut bici și a alungat astfel pe vânzătorii și schimbătorii de bani din curtea templului. 

În fragmentul acestei zile, Domnul expune un fapt vizibil vis-a-vis de comportamentul fariseilor și cărturarilor, anume că transformă mormintele profeților în monumente de cinstire și se jură că dacă proorocii le-ar fi fost contemporani, i-ar fi cinstit și pe aceștia. El evidențiază două comportamente greșite prin această critică. Mai întâi le arată celor vizați cine sunt cu adevărat fiindcă ei recunosc că sunt fiii ucigașilor de prooroci. În al doilea rând, le dezvăluie că ei sunt chiar mai răi decât părinții lor fiindcă nu sunt sinceri în răutate precum aceia și în așa-zisul zel. Se prefac iubitori de înaintași, dar nu le cinstesc decât marele nume, fără a le urma și faptele. Criticându-i pe marii învățați ai poporului din acea vreme, Hristos arată indirect că această generație este și ea ucigașă de prooroci. Pe de o parte, ucigașă a memoriei autentice a dreptății, iar apoi ucigașă a noilor prooroci, printre care amintește de un anume Zaharia. Mulți exegeți au considerat că este vorba despre tatăl lui Ioan Botezătorul, care ar fi fost ucis în timp ce slujea la templu, idee susținută și de o scriere apocrifă în care se amintește despre copilăria Înaintemergătorului. Însă Mântuitorul Se referă chiar și la Sine Însuși, proorocind că Dumnezeu trimite lui Israel mereu alți vestitori, printre care unii vor fi uciși, iar alții răstigniți. Amintește și de prigoana primilor creștini care vor fi vânați din cetate în cetate, așa cum a făcut și Sfântul Pavel înainte de a veni la credință. Moștenind această dispoziție de a prigoni pe oamenii lui Dumnezeu, adversarii numiți de Iisus primesc răsplata nu doar pentru păcatele lor, ci și pentru ale strămoșilor. Dar cum anume poate moșteni cineva păcatele făcute de părinții și strămoșii săi? E un transfer juridic de vină, asemenea unei datorii bănești pe care copiii unui om datornic o moștenesc? Mai degrabă ceea ce se moștenește nu e vina juridică, ci dispoziția interioară rea, încrâncenarea în rău și refuz care poate deveni o caracteristică a unui neam.

După tirada de reproșuri, Hristos deplânge Ierusalimul, cetatea sfântă care paradoxal ucide pe trimișii lui Dumnezeu. Hristos Se revelează aici ca Însuși Cel ce i-a trimis pe prooroci, când spune: „de câte ori am voit să adun pe fiii tăi, după cum adună pasărea puii săi sub aripi, dar nu aţi voit”. Este o aluzie la identitatea Sa ca Fiul lui Dumnezeu existent dintru vecie, Cel care a voit să adune poporul, atunci când a trimis vestitori ai dreptății în Vechiul Testament. Iar pericopa se încheie misterios, prin cuvintele: „Căci vă zic vouă: de acum nu Mă veţi mai vedea, până când nu veţi zice: Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului”. Acest verset apare în Psalmul (117,26) care este o „cântare a treptelor”, un imn rostit de evrei atunci când urcau treptele templului cu mielul de jertfă în spinare. Dar se mai reia în Scripturi atunci când Domnul intră în Ierusalim pe mânzul asinei și e întâmpinat de oameni și copii care îi spun: „Osana! Bine este cuvântat cel ce vine întru numele Domnului” (Marcu 11, 9). Iisus profețește așadar că nu va mai ajunge la Ierusalim până la acel moment. Utilizând acele cuvinte tainice, vestește și în ce calitate va veni în Ierusalim. Așa cum odinioară mielul era purtat pe spinarea celor care urcau spre a-l jertfi, tot la fel El Însuși va intra în cetate, pe spinarea mânzului asinei, pentru a Se aduce jertfă pentru întregul popor.

Cinstirea strămoșilor este adesea confundată în mentalitatea colectivă cu mândria națională, cultivată îndeosebi la marile sărbători cu conotație istorică sau uneori și religioasă. Acest fenomen este bineplăcut lui Dumnezeu în măsura în care bucuria și solidaritatea cu frații de un sânge și de o credință se întinde pe două planuri în plan temporal. Pe o axă orizontală aceasta se manifestă prin legătura cu contemporanii noștri, fiind vorba de însăși împlinirea poruncii iubirii aproapelui, însoțită firește de respectul reciproc și responsabilitatea unuia pentru celălalt. Pe verticală, iubirea aceasta se manifestă printr-o curată cinstire a memoriei strămoșilor noștri, prin pomenirea lor, cu toate bunele și mai puțin bunele, luând aminte și învățând din viața și faptele lor. Totodată, această moștenire a înaintașilor are nevoie de o perspectivă, ținând seama cu bună știință la ce fel de părinți suntem noi înșine, la ceea ce vom transmite urmașilor. În lipsa unei astfel de viziuni, vom repeta aceleași greșeli ale fariseilor și cărturarilor de altădată, așa-ziși cinstitori de străbuni, dar urmași ai unui neam patricid. Dar Domnul Hristos îndeamnă la o iubire adevărată față de ceilalți, care implică o reală unire sub aripile protectoare ale Sfântului Duh.