Zis-a Domnul pilda aceasta: Într-o cetate era un judecător care de Dumnezeu nu se temea și de om nu se rușina. Și era în cetatea aceea o văduvă care venea la el, zicând: Fă-mi dreptate față de potrivnicul meu. Și un timp n-a voit, dar după aceasta, a zis întru sine: Deși de Dumnezeu nu mă tem și de om nu mă rușinez, totuși, fiindcă văduva aceasta îmi face supărare, îi voi face dreptate ca să nu vină mereu să mă supere. Și a zis Domnul: Auziți ce spune judecătorul cel nedrept? Dar Dumnezeu, oare, nu va face dreptate aleșilor Săi care strigă către El ziua și noaptea și pentru care El rabdă îndelung? Zic vouă că le va face dreptate în curând. (Luca 18, 2-8) (Sâmbătă în săptămâna a 33-a după Rusalii)

Pilda judecătorului nedrept impresionează prin talentul remarcabil cu care Domnul expune în forma unei parabole un exemplu de practicare a virtuții, apelând la mijloace neașteptate, nefiind departe de a șoca prin îndrăzneală. Dar îndrăzneala e un semn al libertății deosebite pe care o dă iubirea față de oameni și față de adevăr. În primul verset care nu apare în citirea Evangheliei acestei zile, dar poate fi adăugat printr-un studiu suplimentar al Scripturii (Luca 18, 1), se clarifică sensul pildei. Aceasta este pusă în scenă ca un exemplu despre cum trebuie să ne rugăm totdeauna, fără să ne pierdem nădejdea. Altfel spus, pilda are ca subiect rugăciunea stăruitoare, repetată, chiar dacă ni se pare că nu suntem auziți.

Domnul Iisus povestește despre o văduvă nedreptățită. La evrei, văduvele și orfanii beneficiau, potrivit Legii, de o protecție deosebită din partea celor puternici și bogați. Dacă asta se întâmpla și în realitate însă ne putem îndoi, după cum reiese din parabolă. Practic, așa cum în zilele noastre mulți se plâng că nedreptatea domnește și cei slabi rar găsesc răspuns cererii lor de dreptate, tot astfel și atunci se pare că nu o dată legiuitorii disprețuiau văduvele, orfanii, săracii, clasele de jos. Văduva portretizată aici se tot ruga de multă vreme de un judecător nedrept ca să îi facă dreptate într-o anumită problemă. Nu ni se spune care era chestiunea invocată și în definitiv nici nu contează. Este însă foarte interesantă atitudinea acelui judecător corupt. La început el nici nu o bagă în seamă pe săraca femeie. După o vreme, insistențele acesteia, asemenea stropilor de apă care înmulțite în ploaie pot spăla noroiul și mizeria, au efect. Judecătorul nici nu se pocăiește. Cu nonșalanță spune că nu se teme de Dumnezeu și nici nu se rușinează de oameni. Cu toate că era omul legii, potrivit meseriei, era și omul fărădelegii, potrivit purtării. Paradoxal însă, el se hotărăște să facă dreptate văduvei, numai pentru ca ea să nu îl mai sâcâie. Se pare că văduva l-a supărat prin insistența sa, dar judecătorul deși avea putere, nu a pedepsit-o, ci în final i-a făcut dreptate, tocmai împotriva propriilor sale principii strâmbe.

După ce a încheiat povestirea, Mântuitorul Hristos a adăugat: „vedeți ce a făcut judecătorul nedrept?”. Dacă el a făcut dreptate, la cererea insistentă, atunci Dumnezeu, Care El Însuși e dreptatea întruchipată, cum nu va face dreptate celor care se roagă Lui continuu și rabdă pentru El? Orice rugăciune insistentă e ascultată – acesta e mesajul Domnului. 

Ce ne facem însă dacă noi nu găsim dreptate în ceea ce căutăm? Potrivit Domnului Iisus, e clar că o nedreptate sau o surzenie a lui Dumnezeu sunt excluse. Dacă Atotputernicul nu ne ascultă, pot exista două motive: primul este acela că nu cerem dreptatea, ci ceea ce ni se pare nouă a fi dreptate. Nimeni dintre noi nu poate pretinde că e obiectiv. Toți avem percepția noastră asupra realității care poate fi distorsionată, chiar dacă noi nu ne dăm seama sau nu vrem să recunoaștem. Dar poate fi și un alt motiv al „neascultării” rugăciunii. Acesta reiese din versetul care iarăși, nu mai e inclus în pericopa acestei zile, însă poate fi regăsit în Scriptură ca o concluzie la pildă. Spune Iisus: „Dar Fiul Omului când va veni, va găsi El oare credință pe pământ?” (Luca 18, 9). E o întrebare mai mult decât retorică azi. Despre credință se poate afirma că o cam căutăm astăzi cu ochii larg deschiși. Avem siguranța, încredințarea sau dovada științifică, demonstrată că evenimentul cutare duce la rezultatul cutare: așa ne spun știința, experiența, istoria, legea. Dar siguranța, adică evidența lucrurilor, nu e credință, ci uciderea credinței. Credința e pur și simplu încrederea sinceră, aruncarea oarbă în brațele lui Dumnezeu. Poate ne șochează așa ceva astăzi, dar întocmai astfel e definită credința de Apostolul Pavel: „Iar credinţa este încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute” (Evrei 11, 1). Este posibil, prin urmare, ca uneori să nu primim răspuns la rugăciunile noastre pentru că nu cerem cu credință. Cerem din buze, ba poate chiar din inimă, însă nu cu inima frântă, ci îndoită. Afirmăm: „Hai să mă și rog, poate primesc ceea ce îmi doresc”. Când am epuizat toate variantele logice pentru a rezolva o situație și, cu toate acestea nu am succes, în final nu ne mai rămâne decât să ne rugăm la Dumnezeu. Însă Dumnezeu nu e sau nu ar trebui să fie pentru noi ultima variantă, „soluția de avarie”. Ci El este sau ar trebui să fie nădejdea noastră cea dintâi. Iar dacă nu e așa, s-ar putea să fim creștini numai cu numele.