Dacă, din toată frumusețea și stranietatea aceasta fermecătoare a Ortodoxiei, am înțeles doar că: dacă faci treabă de Sfântul Haralambie, te vei îmbolnăvi; dacă mergi la coasă de Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava, vine grindina peste recolta ta; dacă aduni fânul de Sfântul Foca (apropo: phokē în greacă nu înseamnă foc, ci focă), acesta îți va incendia gospodăria, atunci credința noastră nu-i decât o biată superstiție și o frică de moarte, în loc să fie o „urmare a lui Hristos prin cuvânt și faptă” și o „cugetare dreaptă, neprihănită în Sfânta Treime” (Sfântul Ioan Scărarul, Scara, I, 6), o contemplație lucrătoare și o făptuire mistagogică, o deschidere răbdătoare spre har, o simțire înțelegătoare, o „încredințare a celor nădăjduite” (Evrei 11, 1) și o așezare a voinței, a minții și a inimii în palma unui Dumnezeu care e deoptrivă chemare și răspuns, dar și strălucire atrăgătoare.

Se impun trei dumiriri.

a) Sfântul e iubire tămăduitoare, delicatețe și compasiune. Nu stă cu luneta pe noi ca să ne prindă călcând pe bec, ci ne întinde mâna ca să ne ajute să ieșim din impasuri și dureri de care el n-a avut niciodată lipsă.

b) Dacă vrei să-l cinstești de ziua lui, aprinde căndeluța, citește-i viața și acatistul, mergi la biserica unde este celebrat ca ocrotitor, iar toate acestea să le faci nu din frică, ci pentru că voiești să-l îmbrățișezi în rugăciune și să imiți, pe cât ți-e cu putință, ceva din conduita lui. A sta în crâșmă sau pe marginea șanțului, crezând că așa îi sărbătorești pe sfinți, e pură nechibzuință aducătoare de boală, grindină și foc. 

c) Hristos nu S-a întrupat ca să rămânem doar o adunătură de superstițioși, și nimic mai mult. Logosul ne-a dat rațiune ca să credem liber, conștient, fierbinte și, mai presus de toate, în Adevăr. „Dominus noster Christus veritatem se, non consuetudinem cognominavit” – „Domnul nostru Iisus Hristos s-a numit pe Sine Adevărul, nu obiceiul” (Tertullian, De Velandis Verginibus). Iar o tradiție, oricât de mult am ține la ea, fără Adevăr, spune Sfântul Ciprian de Cartagina, nu e altceva decât o învechire a erorii. Credința creștină nu e o conștiință religioasă generală și nici un gen de naïveté caracterizată printr-o adeziune pioasă, sentimentală și non-reflexivă la un set de reguli și practici. Credința e cea care aude povestea lui Iisus, inclusiv vestea că El este adevăratul Domnul al lumii și răspunde din inimă cu o explozie de dragoste recunoscătoare care spune: „Doamne, Tu m-ai aprins şi, iată, sunt înflăcărat; Tu eşti mai tare decât mine şi ai biruit” (Ieremia 20, 7). Așa cum un prunc nou-născut respiră și strigă, tot așa semnul fundamental al vieții unui creștin zămislit din matricea dogmatică a Bisericii și apele baptismale e credința, această inspirare a iubirii de Dumnezeu și expirare a unui strigăt de neliniște, de căutare, de fior sacru: „Cred, Doamne, ajută necredinței mele!”.