În anul 1928, după adormirea bătrânilor Iosif şi Efrem, Stareţul Iosif şi părintele Arsenie au hotărât împreună ca să aleagă ca loc de nevoinţă aşezarea cea mai retrasă şi mai pustnicească din Athos, unde să poată cultiva Rugăciunea minţii fără de împrăştiere. Astfel au ales Schitul Sfântului Vasilie.

Ridicarea bisericuței și a chiliilor

Locul este minunat şi foarte liniştit. Schitul nu se vede de aproape nicăieri. Dacă cineva nu cunoaşte bine cărările, nu îl poate găsi cu uşurinţă. Colibele din schit nu depăşeau pe atunci numărul de opt, dar şi acestea erau oarecum depărtate între ele.

Dat fiind faptul că nu existau colibe goale, Stareţul Iosif cu părintele Arsenie au fost nevoiţi să-şi zidească cu multă osteneală nişte colibe improvizate. Nici măcar apă pentru a face lut nu aveau. Apa din micul lor bazin era atât de puţină, încât nici pentru a bea nu le ajungea. Pentru aceasta au fost nevoiţi să adune apa cu care spălau farfuriile şi rufele, ca să facă lut.

De îndată ce au terminat de zidit ceea ce era absolut necesar pentru a putea locui acolo, pe la mijlocul anului 1928, au plecat de la Katunakia. Cu ei au luat foarte puţine lucruri, numai câteva cărţi şi nişte haine, adică atât cât au putut să ducă.

Chilioarele lor, depărtate una de alta pentru a păstra isihia, erau foarte mici, făcute din lemn şi din lut, iar acoperişul era din tablă. Semănau cu nişte coteţe, la care uşa ţinea şi loc de geam. Dar priveliştea de acolo era deosebită.

Bisericuţa lor, acoperită cu tablă, au afierosit-o Naşterii Cinstitului Înaintemergător.

Primii ucenici

Aici au început să ducă o viaţă foarte aspră. Nu se îndeletniceau cu rucodelii prea complicate, ca să nu li se răspândească mintea. Însă, ca să nu rămână fără lucrare, dar nici să nu-i îngreuieze pe alţii, făceau mături din crengi de arbuşti, pe care le dădeau la diferite mănăstiri, luând la schimb posmag.

În ciuda strădaniilor de a rămâne necunoscut, faima de mare ascet a Starețului Iosif a început să se răspândească. Astfel, au venit lângă el diferiţi mireni şi monahi, care voiau să devină ucenici ai săi. Îi primea pe toţi cu nădejdea de a transmite bogăţia pe care o aflase.

Primul ucenic a fost Ioan din Epirul de Nord, de meserie cărbunar, pe care Starețul Iosif l-a tuns schimonah, cu numele Ioan. Ucenicul le-a rămas alături până la mutarea acestora la Schitul Sfânta Ana Mică, el preferând să se nevoiască în continuare la Sfântul Vasile.

În 1933, s-a adăugat obştii Nicolae, fratele cel mai mic al Stareţului, care a primit la călugărie numele de Atanasie. Tot aici, în pustia de la Sfântul Vasile, au venit şi alţi ucenici, care nu au putut rămâne alături de Stareţ, din cauza neputinţelor trupeşti şi sufleteşti.

Dintre cei care l-au cunoscut pe Stareţ în perioada petrecută de acesta la Chilia de la Sfântul Vasile, cel mai statornic ucenic avea să fie părintele Efrem Katunakiotul.

Mutarea obștii

Neînţelegerile iscate din neascultarea repetată a părintelui Ioan, greutăţile locului, precum şi pierderea liniştii prin desele vizite făcute Stareţului, l-au determinat pe acesta să caute un loc mai potrivit pentru nevoinţă. Astfel, în luna ianuarie a anului 1938, Gheron Iosif, dimpreună cu ucenicii săi, s-a mutat la peștera de lângă Schitul „Sfânta Ana Mică”.

Astăzi, Coliba „Nașterea Cinstitului Înaintemergător” de la Schitul Sfântul Vasile este locuită, însă este și loc de pelerinaj pentru cei ce au evlavie la Gheron Iosif.

(Foto) Pe urmele lui Gheron Iosif Isihastul – Coliba de la Sfântul Vasile