Pentru monahi, mutarea nu este un lucru plăcut. Însă, când ea se face din necesitate sau spre folosul tuturor, atunci ea este de preferat şi se poate înfăptui. Lucrul acesta se poate vedea şi la cei mai mulţi dintre Sfinţii Părinţi. Începătorul răutăţii, cel ce vicleneşte împotriva mântuirii noastre, nu trece cu vederea nici unul din mijloacele pe care le are la îndemână în războiul împotriva noastră, atunci când vine vorba să ne împiedice sporirea duhovnicească. Foloseşte locurile, mădularele, persoanele, cele dinlăuntru, cele din afară, cele de primprejur şi orice poate cineva să gândească, şi pe toate acestea le întoarce împotriva noastră, ca să ne micşoreze credinţa în Dumnezeu, să ne schimbe convingerile şi să ne spulbere nădejdile. Atacă mai ales cu o mânie turbată pe cei sporiţi în lucrarea inimii şi a minţii. Referitor la aceasta, Avva Isaac Sirul spune în Cuvintele sale: „Când diavolul a văzut pe monah că a început o nevoinţă de acest fel, chiar din celălalt capăt al pământului va porni om sau va folosi orice mijloc ca să împiedice mintea să vadă simţirea Harului”[1].

Deşi timpul cercetării şi încercării Stareţului pentru descoperirea Harului a fost mai de scurtă durată în comparaţie cu cei din vechime, totuşi Harul l-a învăţat destul de repede cât de preţios este să-l dobândească şi să-l păstreze, precum şi de câtă durere şi osteneală este nevoie pentru redobândirea lui, în cazul îndepărtării acestuia din neatenţia omului. De aceea, Stareţul ţinea cu scumpătate, după putere, rânduielile liniştirii şi ale lipsei de grijă, mijloacele de bază prin care se păstrează Harul. Înfrânarea, tăcerea, privegherea, aspra petrecere, întoarcerea după putere spre cele dinlăuntru erau rânduite după nevoie şi decurgeau din iniţiativă proprie. Însă mijloacele care ajută la aflarea Harului, care depindeau şi erau înrâurite şi de alţi factori, mai ales de oameni, erau greu de dobândit. De aceea, singura cale de rezolvare a rămas schimbarea locului.

Şi astfel, după ce s-au înţeles toţi trei, au predat coliba obştii vecine şi au plecat la Sfântul Vasile. Au luat cu ei numai ceea ce au putut duce în mâini: câteva cărţi şi ceva din hainele lor. Aici, la Sfântul Vasile, au întâmpinat o altă greutate. Nu existau chilii goale, unde să se adăpostească. De aceea au fost nevoiţi să zidească ei înşişi una, lucru ce nu este deloc uşor într-un loc unde nu există nici măcar materialele de construcţie cele mai trebuincioase. Acolo, Bătrânul Efrem n-a mai trăit mult. A adormit întru cuvioşie, după ce mai înainte s-a pregătit cum se cuvine.

Liniştea locului era ideală. Întărită şi de lipsa de grijă a nevoitorilor, ea a oferit toate posibilităţile pentru cultivarea, din tot sufletul, a Rugăciunii şi a lucrării practice, care, după Sfinţii Părinţi, este prima treaptă a vieţii în Hristos. După moartea stareţului lor, cei doi tineri nevoitori, eliberaţi de orice grijă, şi-au părăsit colibele lor provizorii. Lipsiţi de griji, mergeau toată vara din loc în loc, mai ales acolo unde auzeau că în trecut se nevoise vreun pustnic sporit. Mergeau adeseori pe vârful Athonului şi străbăteau locurile mai joase, până la hotarele moşiei Marii Lavre. Dacă vreodată auzeau de vreo întâlnire folositoare de suflet sau de altceva asemănător, mergeau chiar şi până la cele mai îndepărtate mănăstiri şi schituri. Însă cea mai mare parte a timpului o petreceau în hotarele Marii Lavre şi pe iubitul lor Athon.

Motivul cel mai important pentru care nu stăteau mult într-un loc era acela de a rămâne necunoscuţi, dar mai ales [dorinţa lor] de a întâlni oameni duhovniceşti care să-i înveţe lucrarea Rugăciunii. În aceste colindări, singurele lor obiecte erau câte o rasă veche rusească cu blană în interior, pe care o foloseau şi drept saltea de dormit, o traistă pentru posmag şi o oală mică de aramă, pe care, de obicei, o luau pe Athon, şi în care fierbeau verdeţuri sălbatice. Se depărtau de întâlnirile fără scop, ca să nu vorbească, iar între ei nu vorbeau nimic, pe cât era cu putinţă. Pentru aceasta, întotdeauna mergeau la oarecare distanţă unul de altul, şi chiar şi atunci când se opreau şi poposeau undeva, stăteau tot la distanţă. Iarna se întorceau la coliba lor şi se linişteau în ea până la Paşti. Apoi începeau iarăşi să cutreiere în acelaşi scop locurile pe care le-am amintit mai înainte.

Părintele Iosif n-a cedat deloc în nevoinţă, şi mai ales în aceea a Rugăciunii lui Iisus, fiind neînduplecat şi aspru în toate rânduielile nevoinţei. Postea mult şi priveghea şi mai mult, căci aşa după cum sublinia, nici o altă pătimire rea nu îmblânzeşte într-atât trupul şi nu usucă patimile ca acestea două. În această perioadă în care se îndeletnicea cu lipsa de grijă, hrana lor era atât de puţină, încât pentru generaţia noastră este ceva de necrezut. Stareţul Iosif mânca în fiecare zi numai 75 de grame de pesmet după ceasul al nouălea bizantin, adică cu trei ore înainte de apusul soarelui. Sâmbăta sau Duminica, dacă se aflau în vreo mănăstire sau în vreun ţinut locuit, primeau puţină hrană şi mâncau. Pentru celelalte zile procurau pesmet de la mănăstiri, pentru că atunci se mai ţinea vechiul obicei de a se împărţi hrană pustnicilor, când aceştia cercetau mănăstirile. Lucru de mână nu făceau, deşi Stareţul ştia să sculpteze foarte frumos. Avea un dar deosebit şi o siguranţă în mâini foarte mare, aşa cum necesită această rucodelie. Şi-au redus foarte mult cheltuielile lor, ca să nu aibă nevoie să cumpere aproape nimic. În felul acesta, rucodelia nu le era absolut necesară. Atunci când hainele lor sărace s-au rupt cu totul, au primit altele de la mănăstiri, de la bătrânii evlavioşi, ţinând astfel, cât au putut de mult, lipsa de grijă. Acest fel de viaţă al lor a ţinut cam opt ani.

(Monahul Iosif Vatopedinul, Stareţul Iosif Isihastul. Nevoinţe, experienţe, învăţături, traducere de Ieroschimonah Ştefan Nuţescu, Editura Evanghelismos, Bucureşti 2001, pp. 32-34)