Pornind de la etimologia termenului de „colind”, observăm faptul că este de origine latină, și desemnează atât datina, în sine – a colinda, colindat – cât şi genul folcloric legat de aceasta, cu formele „colind”, „colindă”, cât şi cele derivate prin rotacism, „corind”, „corindă”. Însă, din păcate, colindele sau corindele tradiționale au început să fie amestecate, începând mulți ani în urmă, cu cântecele de Crăciun.

Din nefericire, în zilele noastre, se observă o denaturare din ce în ce mai apăsată a colindului tradițional. Suntem obligați, prin prisma faptului că suntem un popor creștin, să promovăm colindele noastre tradiționale, sfinte și străbune, vechi și autentice, specifice numai și numai poporului român, și nu cântece de Crăciun și „altele” asemenea lor, folosind o „ținută” extravagantă; respectivele „cântece” nu sunt sub nicio formă colinde și nu impresionează prea mult dacă ne raportăm la spațiul sacru, decât în scop comercial, pentru cei neștiutori, chiar dacă uneori „strâng” multe likeuri pe rețelele de socializare. Toate acestea denaturează firea noastră duhovnicească și prețuirea pe care unii etnomuzicologi și-au arătat-o și dedicat-o colindelor de-a lungul timpului.

Domnul profesor dr. Ovidiu Trifan, doctor al Universităţii de Arte „George Enescu” din Iaşi și singurul doctor în colinde din România, afirmă cu dezamăgire faptul că există „cântece de Crăciun care sunt fabricate în serie şi nu transmit absolut nimic, nici o emoţie”. Este vorba despre cântecele de Crăciun românești și internaționale, care au dus la naşterea unei adevărate industrii muzicale pe acest sector de activitate. Există renumiţi „interpreţi de colinde” care sunt chiar și „compozitori de colinde”, deși, cunoaștem faptul, din etimologia cuvintelor că a compune colinde e similar cu a spune că tu compui doine sau balade populare. Folclorul are caracter anonim, dar iată că au apărut, în timp, poate din dorință de afirmare și lansare artistică şi „compozitori de folclor”.

Un astfel de „regres tradițional” a fost observat cu mult timp în urmă de către maramureșeanul nostru iubit, Grigore Leșe – ucenic al badiului Nicolae Pițiș (declarat în anul 2012 ca monument UNESCO, fiind unul dintre cei zece români „păstrători“ ai tradiţiilor populare ale umanității) –, care crede faptul că autenticitatea cântecelor ritualice poate fi trăită și cântată numai în vatra satului, în vârf de munte sau în gura văilor – colindele autentice rămânând vii în mediul lor, în vatra care le-a născut. Artistul vorbește adeseori în acest fel de „patrimoniul viu” care păstrează cântecul în sfera lui primară, veche, nealterată de „interpreții de colinde”.

Pentru cei bine pregătiți în acest domeniu, nu este nevoie de un excurs istoric, etnomuzicologic, teologic sau deontologic cu privire la promovarea sau înregistrarea colindelor. Există o altă problemă, în special atunci când se dorește înregistrarea unei colinde cu videoclip. Consider faptul că astfel de interpreți ar trebui să lase „regia”, „teatrul” și „poziționarea” sub acceptul utilizării instrumentelor muzicale ca și „coloană sonoră” și (sau) acompaniament. Ele nu își au locul sub nicio formă în biserică, în spațiul sacru al lăcașului de cult; eventual, astfel de colinde se pot filma într-un alt cadru, pe o scenă, sau, de exemplu, afară. În biserică, singurul instrument acceptat este vocea umană, care poate rezona deosebit de maiestuos, în smerenie, spre Dumnezeu, către Împărăția Cerurilor.

Din păcate – și așa se cam întâmplă –, interpreții cei mai mici și dornici de „afirmare” ar putea lua toate aceste negativisme ca pe un „exemplu” pozitiv, și, în câțiva ani, tradiția colindelor ar putea fi compromisă, deoarece, unii dintre interpreții mai mari au dat deja „startul”...