Pe treptele inimii - Maria Lucreția Dumitraș

Concurs eseu

Pe treptele inimii - Maria Lucreția Dumitraș

    • Pe treptele inimii - Maria Lucreția Dumitraș
      Pe treptele inimii - Maria Lucreția Dumitraș

      Pe treptele inimii - Maria Lucreția Dumitraș

În clipele în care morișca zilnică devine tot mai intensă, iar eu asist neputincioasă înaintea acestui curs tulburător, soluția de care mă agăț este tocmai înlăturarea monotoniei. Mă opun. Mă opresc și îmi spun că adevărata viețuire nu este fuga neîntreruptă spre ceva pur fizic. Nu! Existența profundă implică depășirea granițelor palpabile ale imediatului, aflându-și sălaș într-un cadru al lăuntricului, al Azuriului. Iar pentru atingerea acestui registru superior al Vieții, nu este decât o cale, cea a inimii pelerine.

Pășesc sfioasă în pridvorul mânăstirii. Un părinte a cărui barbă sfințea anii cărunți viețuiți, îmi face semn să-mi continui drumul. Încă de la primii pași în curtea schitului, îmi dă binețe orânduirea și calmul cu mireasmă de rugi pecetluite acolo. Potecile mă călăuzesc printre straturile cu migală îngrijite și printre firele de iarbă proaspăt cosită. Toaca și-a început stihurile smerite, deopotrivă înălțătoare. Sfinții de pe zidurile de afară îmi șoptesc să poposesc și înlăuntru pentru a-mi închina genunchii sufletului și celorlalți bineplăcuți lui Dumnezeu.

Prin aceste peregrinări duhovnicești reușesc să simt boarea tainică a Utreniei și a Ceasurilor, care poftește întreg norodul la Rugăciune. Jertfa lipsită de Sânge a Mântuitorului de la Sfânta Liturghie este continuată de glasurile blânde ale monahilor. Vecernia și Pavecernița încheie pravila mânăstirească, neînlăturând însă rugăciunea de aur, cea de la cumpăna zilelor, Miezonoptica. Atunci, fiecare, având făclie luminoasă în candela inimii, priveghează în așteptarea Mirelui Care „vine în miezul nopții”.

În parte, aceste slujbe sunt împlinite și în cetăți, însă atmosfera duhovnicească aflată în simțirea monastică o depășește, fără nicio urmă de tăgadă, pe cea a cetății.

E neîndoielnic vorba despre trezvia monahului, care desprinzându-se, în mod paradoxal, de lume, se retrage pentru a se ruga pentru mântuirea acesteia.

Așa se explică pacea pe care o descopăr între zidurile de taină ale mânăstirilor. Sunt întâmpinată de dragostea și blândețea ce definesc chipurile curate ale părinților sau ale măicuțelor. Rugăciunea statornicită pe dinăuntru, pacea necontenită a gândurilor și, în speță, ascultarea fără încetare sunt rânduielile așezămintelor monahale. Temelia acestora este totuși, Iubirea, acea dragoste care posedă puteri nebănuite și care metamorfozează povara pelerinului în liniște, teama sa în bărbăție demnă, mâhnirea acestuia în bucurie și poate, cel mai important, îndoiala în deplina nădejde în Iubitorul Dumnezeu.

Gustăm așadar, din esența cea preadulce a unei lumi impregnată în Albastrul Veșnic al Ziditorului spre care ne ridicăm, privirea căutători.

Citește despre: