Cuvântul “ pelerinaj” își are originea în latinescul “peregrinatio”, compus din “per” și “ager”, însemnând “peste camp”, sensul său fiind acela de “de a hoinări”, “a merge”. Derivat din înruditul latinesc “pregrinus”, cuvântul “pelerin” indică o persoană, un călător, care face un pelerinaj, care merge pentru a vizita locuri sfinte.

Pelerinajul este o călătorie pe care credincioșii o fac într-un loc considerat sfânt, într-un loc totodată renumit, din punct de vedere cultural, istoric și religios. Un pelerin dorește să viziteze și să venereze locurile sfinte, moaștele, icoanele făcătoare de minuni, bisericile care sunt renumite sau monumentele istorice ori locurile unde au trăit, s-au născut și au copilarit marii duhovnici ai lumii, locurile unde s-au născut sfinții.

Chiar de la începutul istoriei, omul a fost un permanent pelerin care este în căutare de bucurie, de sfințenie, de locuri binecuvântate și frumoase. Omul este mereu în căutare de Dumnezeu. În limba latină termenul care desemnează cuvântul pelerin este “palmarius”  care înseamnă “cel ce vine din Locuri Sfinte” și poartă ramuri de finic. Mai târziu, acest termen a intrat în limba română sub forma de “palimar” însemnând persoana care are grijă, care îngrijește de biserică, cel ce stă în locul sfânt și duce o viață sfântă. Toți termenii care se referă la această activitate au semnificația de mișcare dinspre ceva spre altceva.

Cu vremea, pelerinajul a devenit mai mult decât un act limitat în timp decât o stare a vieții, un eveniment căruia i se imprimă multe alte evenimente religioase. Creștinismul a văzut și vede în pelerinaj o stare care durează o viață întreagă, ființa fiind văzută trecătoare pe acest pământ.

De exemplu, în țara noastră, la Iași, în fiecare an pe data de 14 octombrie, se desfășoară unul din cele mai mari pelerinaje din țară la moaștele Sfintei Cuvioase Parascheva. Un alt loc de pelerinaj important din țara noastră este pe data de 26 octombrie la București, la moaștele Sfântului Dimitrie.

Nu pot să nu amintesc de locurile de pelerinaj din Israel, unde se poate merge pe urmele Mântuitorului pentru a se vedea locul in care  s-a născut Iisus, unde a trăit și unde a fost răstignit. Se mearge pe Drumul Crucii și în multe alte locuri din Țara Sfântă, care oferă emoții și bucurie sufletească. Aceste locuri de pelerinaj încarcă sufletul cu o bucurie duhovnicească minunată, care înalță.

Cred că locurile nu sunt sfinte prin ele înșele, ci prin prezența lui Dumnezeu, prin mijlocul unei  persoane sfinte. Pe lângă pelerinajele mai apropiate sau mai îndepărtate de locul sfânt, există și un loc spiritual și binecuvântat, aceasta este participarea la Sfânta Liturghie, prin care fiecare creștin devine un simbol al prezenței lui Hristos. De aceea, fiecare biserică ortodoxă, în zi de sărbătoare, în zi de duminică, când se săvârșește Sfânta Liturghie, este considerată un loc de pelerinaj, deoarece este un loc în care sfinții împreună cu Dumnezeu, sunt prezenți în fiecare clipă.

Prin pelerinaj, creștinul depășește dificultățile vieții și află în multe cazuri cum poate rezolva problemele din viața de zi cu zi. Pelerinajul devine un act sfânt bisericesc, deoarece duce la legătura dintre “Biserica triumfătoare” cea din ceruri, si “Biserica luptătoare”, cea de pe pământ.

Cred ca fiecare pelerin își propune anumite principii, când pornește pe calea unui pelerinaj.

Pelerinajul este un act spiritual și duhovnicesc de mulțumire adus lui Dumnezeu și Sfinților. Pelerinajul poate fi motivat printr-o puternică dorință sau printr-o rugăciune către Dumnezeu, pentru a realiza o lucrare, ceva ce își propune, ce își dorește și vrea să obțină credinciosul.

Pelerinajul poate fi considerat și acel loc sfânt unde creștinul caută liniștea sufletească pentru a se elibera de problemele din viața cotidiană. El dorește pentru câteva clipe să uite de griji si de problemele care îl înconjoară zilnic, dorindu-și să fie pentru câteva clipe doar el cu Dumnezeu într-un dialog. Pelerinajul mai poate fi și acel loc unde omul caută speranță, înțelegere, pace, liniște și binecuvântare.

Prin puterea rugăciunii, Dumnezeu îl caută pe om și omul, la rândul său, îl caută pe Dumnezeu.

În locurile de pelerinaj se întâlnesc oamnei diferiți, de diferite religii, din diferite locuri, cu gânduri diferite, cu vârste diferite, cu intensitatea rugăciunii total diferită, cu studii diferite. Pe acești oameni sunt foarte multe lucruri care îi diferențiază. Dar, totuși, prin această diferențiere, se observă și un lucru bun plăcut și important la orice pelerinaj: toți acești oameni ”diferiți” se reîntâlnesc, se unesc, în acele locuri sfinte.

Experiența pelerinajului este un prilej unic, dar totodată emoționant, este un lucru care împrospătează viața spirituală și actuală a credinței. Când pelerinajul este însoțit de lacrimi, atunci el este un izvor viu de bucurie și pace interioară, un prilej de bucurie a trupului, de îmbogățire a sufletului, a minții, a întregii vieți.

Pacea, credința, iubirea, înțelegerea se observă din primele clipe pe chipul luminos al unui pelerin. Pelerinul poartă cu el aceste daruri, în trupul său, în mintea sa și în graiul său, iar aceste daruri se observă și se împărtășesc cu alți credincioși.

Pelerinajul a avut de-a lungul timpurilor o influență benefică asupra vieții personale și a popoarelor. Pelerin poate fi orice creștin care caută adevărul lui Dumnezeu, care caută un loc sfânt, în  care ființa umană simte și are nevoia de a descoperi într-un mod mai evident prezența lui Dumnezeu.

Ne întrebăm sau suntem întrebați care ar fi scopul unui pelerinaj? Scopul unui pelerinaj am putea afirma, că trebuie făcut cu necesitatea îmbogățirii vieții spirituale a creștinului, schimbarea sinceră și profundă a vieții și îmbunătățirea relației dintre om și Dumnezeu.

Psihanalistul italian Claudio Rise afirmă faptul că pelerinajul nu reprezintă un fitness spiritual, ci demonstrația nevoii omului, nevoie imposibil de exprimat, de a găsi în afară de sine răspunsurile la marile întrebări ale existenței pornind la drum spre o anumită destinație.

Drumul, destinția și întâlnirea cu misterul definesc în mod exact acest fenomen bogat în elemente diverse care este “pelerinajul”. Această structură fundamentală este prezentată în forme diferite, în funcție de religie și culturi.

Mircea Eliade susține că pentru a înțelege caracterul universal în istorie, este necesar să ne raportăm la experiența omenească a sacrului, manifestat întotdeauna ca o realitate de un cu totul alt ordin decât realitățile ”naturale”. Diversele religii ne arată că omul intuiește existența unei realități invizibile, misterioase și transcendente, pe care o numim hierofame pentru faptul că omul are o percepție, pentru ceva ce i se arată. Orice spațiu sacru are o rupere a sacrului care are drept efect desprinderea unui teritoriu din mediul cosmic, pentru-a-l face să difere calitativ. Dar, asemenea manifestări nu se petrec niciodată în stare pură, ci fie prin intermediul unui obiect- cum ar fi arboreal sacru sau apa - fie prin intermediul unei ființe - preotul, care joacă un rol de “matcă a roiului”.

În concepția lui “Homoreligiosus” acest obiect sau această ființă dobândește o dimensiune special și anume sacralitatea, care îi permite extinderea unei funcții de mediere între realitate și om. Această mediere este realizată prin intermediul simbolului, un element care are o semnificație aparte și care dezvoltă multe înțelesuri.

Plecând de la bolta cerească, prin intermediul căreia omul arhaic a putut să descopere categoria transcedentală a înălțimii infinitului și să formuleze nenumărate mituri ale înălțării ce ne sunt oferite de tradițiile scrise și orale, istoria religiilor explică realitatea muntelui ca centru pentru numeroase pelerinaje. Muntele este considerat ca fiind locul de întâlnire dintre Cer și Pământ.

Geografia și istoria simbolică  se regăsesc în mod propriu în ritul pelerinajului. Spre deosebire de alte rituri, pelerinajul arată o sincronizare și o convergență a unui mare număr de credincioși, precum și respectarea unui calendar care organizează în mod simbolic aceste deplasări.