Trăire mistică și cunoaștere prin pelerinaj - Diana Buzatu

Concurs eseu

Trăire mistică și cunoaștere prin pelerinaj - Diana Buzatu

    • Trăire mistică și cunoaștere prin pelerinaj - Diana Buzatu
      Trăire mistică și cunoaștere prin pelerinaj - Diana Buzatu

      Trăire mistică și cunoaștere prin pelerinaj - Diana Buzatu

Motto: "Dar ceea ce-i face pe mulţi să fie convinşi că există dificultăţi în a-l cunoaşte pe Dumnezeu şi chiar propriul lor suflet, este faptul că ei nu-şi înalţă niciodată spiritul dincolo de lucrurile sensibile şi că ei nu sunt în mare măsură obişnuiţi să examineze vreun lucru fără să şi-l imagineze." (Descartes)

Cunoașterea lui Dumnezeu și recunoașterea Sa în noi constituie temelia existenței noastre. Oamenii sunt pelerini ai vieții acesteia, care prin experiențele de zi cu zi se află într-o continuă căutare a lui Dumnezeu. Drumul către Dumnezeu nu este unul ușor, ci este plin de frământări, de incertitudini, îndoieli, iar însăși viață noastră nu este suficientă pentru a ajunge la o cunoaștere deplină a Să.

Rugăciunea reprezintă o deschidere a omului către Dumnezeu și o modalitate prin care ni Se face cunoscut. Prin rugăciune ne zidim casă sufletului, așa precum Însuși Iisus Hristos spune: "tot cel ce aude aceste cuvinte ale Mele și le plinește se va asemăna bărbatului înțelept care și-a zidit casă pe stanca" (Matei). Deci, prin rugăciune și ascultare suntem în comuniune cu Dumnezeu și ne împărtășim de harul Sau.

Pe de altă parte, pelerinajul ne ajută să îi cunoaștem pe prietenii lui Dumnezeu, ne descoperă modul în care aceștia și-au petrecut viață alături de Dumnezeu. Astfel, putem spune că și sfinții prin însăși viață lor au fost pelerini, aflați într-o ferventă căutare a lui Dumnezeu, urmărind ca și pe ceilalți să îi apropie de Dumnezeu. Râvna lor a fost fără margini, plătind chiar cu prețul vieții lor. 

Prin sfinți ne apropiem de Însuși Dumnezeu și prin cercetarea lor ne încărcăm și noi de energia pe care o trimit prin rugăciunile lor. De aceea, nu de puține ori, lumina harului se revarsă în afară și pe măsură credinței noastre și noi sunt pătrunși de ea. Această putere a sfinților, prin Dumnezeu, are efecte tămăduitoare asupra sufletelor și trupurilor noastre.

O dovadă vie a iubirii lui Dumnezeu față de oameni este Sfântul Nectarie de la Eghina. Dumnezeu ne arată, astfel, prin semne vizibile, că este aproape de noi și că este gata să ne ajute dacă ne deschidem Lui și îi cerem ajutorul.

Pentru că credința noastră este șovăielniăcă, Dumnezeu se arată nouă prin sfintele lor moaște, tămăduitoare, prin minunile pe care le săvârșesc asupra noastră, bineînțeles potrivit măsurii credinței noastre.

Dacă Dumnezeu nu ar arată aceste semne de iubire față de noi, L-am uită pe deplin și am trăi într-o permanență obscuritate. Totuși, există și, din păcate mulți, aceia care în ciuda cercetării vizibile a lui Dumnezeu față de noi, ei rămân în întuneric, goi și reci față de Dumnezeu și față de ceilalți. Aceasta nu este de actualitate, întrucât putem observa din Noul testament orbirea fariseilor față de învierea lui Lazăr.

Astfel Dumnezeu nu ni se descoperă printr-o cunoaștere rațională, palpabilă, ci prin trăire, prin însuși Duhul Sfânt. Dumnezeu este Cel care vrea să fim alături de El, mai înainte ca noi să dorim apropierea noastră de El. Putem observa acest aspect și din pilda fiului risipitor, în care tatăl, întruchipând pe Dumnezeu, vine cel dintâi în întâmpinarea fiului risipitor. Acest lucru se întâmplă din cauza slăbiciunii firii noastre, deoarece noi nu avem tăria de a-l mărturisi pe Dumnezeu, de a ieși în întâmpinarea Lui, ci El prin puterea Duhului Sfânt ne ajută să fim țări în credința.

Pelerinajul reprezintă scară către cer, prin care ne urcăm la Dumnezeu și Dumnezeu se coboară în noi. Prin cer, înțelegem însăși inima noastră, pământul pe care trebuie să pășească Dumnezeu, Însuși Iisus Hristos ne spune că împărăția cerurilor este în voi. De aceea noi trebuie să ne urcăm la cer, adică să coborâm în inima noastră, să o dăruim lui Dumnezeu curată, pentru că astfel, Duhul cel Sfânt să poată locui întru noi.

Inima noastră, în schimb, este plină de mocirla necredinței și spinii îndoielilor. Acest aspect este vizibil în vremurile actuale, când uităm de Dumnezeu, mergem cu reținere către Sfintele moaște, căutând nu să ne curățim "partea dinlăuntru a paharului", ci beneficii pământești și cele efemere. Astfel, aflându-ne în fața sfântului care și-a închinat viață lui Hristos, ne rugăm să ne scape de necazuri și ne aducă bucurii și liniște. Dar oare calea lui Dumnezeu cu liniște și bucurii se câștiga? Unde este, așadar crucea lui Hristos în noi? Nu aruncăm cu crucea de pământ, atunci când ne rugăm să scăpam de necazuri?

Nu degeaba ne-a spus Hristos că nu știm să ne rugăm. Trebuie ca rugăciunea noastră să fie profundă, plină de trăire în față lui Dumnezeu, să ne rugăm ca în necazuri să fim răbdători, pentru că de fapt, prin necazuri suntem tari, precum Sfântul Pavel zice: "când sunt slab, sunt tare."

Putem interpreta însăși viață noastră ca un pelerinaj, o călătorie pe mare, în care Dumnezeu ne călăuzește la fiecare pas făcut. Plină de încercări, de urcușuri și coborâșuri, existența noastră ni-L scoate în relief pe Dumnezeu sau, mai bine spus, Dumnezeu ni se reliefează prin experiențele trăite. De aceea există vorba că nimeni nu se naște sfânt, ci sfințenia se câștiga.

De multe ori ne întrebăm care este cursul vieții noastre, spre ce direcție să ne îndreptăm, astfel încât să nu greșim și să fie drumul cel bun. Există un soi de astfel de frământări care macină sufletul omului, care ne ajută să ne menținem vie conștiință și Dumnezeu să fie prezent. Aceasta este frumusețea pelerinajului vieții, pentru că, dacă totul ni s-ar oferi de-a gata, am trăi într-o delăsare, nemulțumitori și plictisiți. Prin aceste coborâșuri și urcușuri, suntem în relație cu Dumnezeu și sfinții Săi, iar când după lungi lupte obținem ceea ce dorim, avem atitudinea mulțumitoare față de Dumnezeu, pentru ajutorul primit. Se întâmplă că de multe ori să dorim ceva pentru că este bun, dar vedem acel lucru bun doar pentru că ni-l dorim. Dumnezeu știe mai bine cât de benefic este acel lucru pentru noi și în măsură în care ne va ajuta să creștem duhovnicește ni-l va oferi. Totuși, atunci când nu obținem ceea ce dorim, cârtim, spunând că Dumnezeu ne-a uitat, dar, de fapt intră în joc orgoliul nostru, voia noastră. Și astfel rugăciunea nu are vreun efect asupra inimii noastre, pentru că nu conștientizam sensul rugăciunii "Tatăl Nostru", în care Dumnzeu ne cere să ne dorim să facem voia Sa.

Astfel, pe măsură ce facem voia lui Dumnezeu și Dumnezeu se arată în noi, așa cum spune: "Voi locui în ei și voi umbla și voi fi Dumnezeul lor și ei vor fi poporul Meu." Putem vedea în părintele Arsenie Boca, jertfă pe care a adus-o lui Dumnezeu: însăși viață sa. Iar pentru că a preferat slavă de la Dumnezeu, Dumnezeu l-a slăvit, putând vedea după număr mare de perini care adună la mormântul său.

Părinte Arsenie a trăit într-o permanență comuniune cu Dumnezeu și, chiar dacă a existat perioadă în care din afară părea un om normal fiind forțat de regim, totuși inima sa ardea în rugăciune. Numai Dumnezeu poate ști trăirea părintelui, suferința sa pentru oameni, pentru că scrierile sale nu sunt în măsură să scoată la lumină ce a avut în inimă. Și, totuși, legile credinței sfidează legile rațiunii, pentru că putem observa că părintele Arsenie este viu și după moarte. Existența sa după moarte se transpune în numărul mare de Pelerini care vin la mormântul său și încearcă să îi vorbească, să se deschidă ca unui prieten.

Ghidându-ne după rațiune, am putea spune că cei care se adună în număr foarte mare la mormântul părintelui sunt cu totul lipsiți de minte, zicând în sinea noastră, cum ar putea un mormânt și o cruce rece de lemn să ne asculte? Dar tocmai în acesta se relevă puterea credinței, care depășește granițele rațiunii. Oamenii nu văd cu mințile, ci cu ochii inimii o cruce caldă caldă, scăldată de lacrimile lor și un suflet viu gata să le ofere un răspuns, o soluție și mai ales o sfântă binecuvântare. Părintele Arsenie trăiește în sufletele noastre și devine viu și pentru aceia care s-au născut după ce el a murit. Acesta este paradoxul credinței: să fii mort și în același timp viu.

În Hristos nu există moarte, ci totul este viață. Pildă învierii fiicei lui Iair, transpune superficialitatea cu care noi Îl tratam pe Hristos. Râdem de El atunci când ne vorbește, așa cum părinții fetei moarte au râs de El atunci când le-a zis că fiica lor nu e moartă, ci doarme. Ne batem joc de El pentru că nu credem că El este Viață și are putere să învie orice suflet închistat în păcat. Ne asemănăm cărturarilor și fariseilor, prin ura noastră și prejudecățile pe care le avem față de ceilalți. Nu dorim să înviem cu Hristos, să mergem în pelerinajul vieții noastre cu Hristos. Suntem nepăsători față de jertfa sa, trăim în indiferență. Sfinții plâng pentru noi, dar nu îi putem vedea pentru că suntem orbi sufletește. Strigăm ca și orbul: "Fiule a lui David", pentru că trăim în trup, nu în duh, să strigăm "Fiule al lui Dumnezeu".

Iisus Hristos este arhetipul pelerinului, care a căutat să ne apropie de El, în chip blând și smerit, să fim uniți în El. Omul a fost creat pentru treapta dumnezeirii, dar el se scufundă în mocirla nesimțirii. Dumnezeu s-a făcut Om pentru ca oamenii să devină dumnezei, așa cum reda Sfântul Grigorie Palama. Este foarte trist, poate cel mai trist lucru, atunci când omul ajunge bătrân, la apogeul nesimțirii. De ce? Pentru că sufletul omului este asemenea mlădiței, așa cum zice Dumnezeu: "Eu sunt vița, voi sunteți mlădițele". Atunci când omul este tânăr, este însetat de cunoaștere, plin de emoție, iar dacă Dumnezeu apucă să sădească sămânța sa și prinde pământ bun, aceasta, pe parcursul vieții, va rodi. În schimb, omul ajuns la bătrânețe devine rigid, inima sa se transformă în plumb și nu mai poate să-L primească pe Dumnezeu, dacă pe parcursul întregii sale vieți nu și-a înălțat vreodată cugetul și simțirea către Dumnezeu.

Pelerinajul trebuie făcut, în primul rând, cu inima, pentru a putea culege fructe duhovnicești. Se poate întâmplă ca, pe parcursul unui pelerinaj să existe fel de fel de impedimente, unele mai mari, altele mai mici, considerând că acestea se ivesc pentru a fi testată propria noastră credință. De cele mai multe ori, în aceste situații ne arătăm cârtitori, nemulțumitori și astfel ne întoarcem acasă fără vreun folos duhovnicesc. Întrebarea este: De ce?

În primul rând, pentru că nu avem fortificată cetatea sufletului. Nu vedem neplăcerile ce ne sunt cauzate, drept încercări, ci le consideram o jignire, afront personal. Spre exemplu, într-un pelerinaj, la o agapă frățească, o parte din pelerini au fost duși să servească masa în condiții mai bune decât ceilalți pelerini. Reacția la această situație a pelerinilor dezavantajați a fost normală din punct de vedere omenesc, dar anormală în perspectivă duhovnicească. De aici se poate desprinde ideea că dreptatea lui Dumnezeu nu are de a face cu dreptatea lumii, pentru că cel dezavantajat va considera că a fost nedreptățit, în schimb, dacă trăim după Dumnezeu, acesta va constitui un prilej de a ne smeri înaintea lui Dumnezeu.

În Fericiri se menționează despre bucuria celor ce fac dreptate. Dar oare cât de mult coincide dreptate lui Dumnezeu cu dreptatea lumii? Analizăm acest aspect privind la viețile sfinților, care după cum am menționat au fost adevărați pelerini în căutarea lu Dumnezeu. Ei nu au beneficiat de privilegii pe pământ, ba din contra, au fost huliți, bătuți, nedreptățiți, au suferit boli și multe alte încercări. Ne întrebăm, oare le-au suferit pentru că meritau? Nu, ci toate câte au îndurat a fost, precum zice Sfântul Pavel, că să se arate slavă lui Dumnezeu în ei și, astfel, noi să credem.

Dumnezeu se arată astăzi și în slujitorii săi, dacă noi avem disponibilitatea să credem. Atunci când noi Îl căutăm pe Dumnezeu cu toată inimă noastră, ni se descoperă în chip nevăzut. Astfel, din perspectivă personală, pelerinajul la Sâmbăta de Sus, leagănul copilăriei duhovnicești al părintelui Arsenie, a produs o schimbare deosebită. Departe de a ști ce înseamnă rugăciunea și trăirea în Hristos, întâmplător sau poate cu voia lui Dumnezeu, pașii mi s-au îndreptat către Sâmbăta de Sus. La prima vedere, cu nimic impresionant nu m-a frapat locul, decât poate aerul curat, de munte și ordinea care era în jurul meu. În rest, nimic. Dar părintele Arsenie a lucrat în chip tainic, fără să fi băgat de seamă, în timp. După mai mult timp de la vizita la Sâmbăta au început frământările interioare și am simțit nevoia unui sfătuitor, a unui duhovnic. Îmi doream un duhovnic, care să mă asculte nu doar formal, ci să trăiască în Hristos. Treptat, am început să îmi formez în minte un tipar al duhovnicului, pornind astfel în căutare. Dar de multe ori, planul de acasă nu corespunde cu cel din târg, așa că au ramas fără un rezultat dorit căutările.

După o vreme, puțin descurajată, am crezut că l-am întâlnit pe părintele Arsenie în carne și oase. Puțin năucă de asemănare, am încercat să caut diferențe între adevăratul părinte Arsenie și cel care îi seamănă izbitor de mult. Totusi, în timp, am realizat că nu era nevoie să caut aceste deosebiri, pentru că părintele, pe care consider că Dumnezeu mi l-a scos în cale, era mai mult decât îmi doream și, astfel, nu mai era nevoie de vreo căutare. Așadar, cuvintele lui Dumnezeu prind viață: "cereți și vi se va da; căutați și veți afla, bateți și vi se va deschide".

Când vorbim despre pelerinaj, ne referim și la cerecetarea noastră lăuntrică, pentru că toate câte se întâmplă în afară rămân niște fenomene, dacă nu sunt însoțite de simțire. Fiecare pas al nostru trebuie făcut împreună cu Dumnezeu. Poate că de multe ori, acaparați de iarmarocul lumesc, uităm de Dumnezeu, neglijăm existența noastră în planul eternității și ne cramponăm doar în cele materiale. Hrana o percepem din punct de vedere material, dar câți putem să vedem în aceasta pe Însuși Dumnezeu? Sau cum putem să vedem că un act de participare al Creatorului la producerea creației, atunci când se naște un copil? Nu întrunește aceasta doar a funcție biologică de reproducere? Pe scurt, avem inimile noastre sus, cum se spune la Sfânta Liturghie? este întrebarea fundamentală, pe care ar trebui să ne o adresăm atunci când preotul din altar rostește aceste cuvinte. Acesta este pelerinajul existențial, în care noi ne înălțam inimile către Dumnezeu și vedem în toate prezența Sa.

Avem în vedere pelerinajul și ca formă de paricipare în cadrul Sfintei Liturghii. Călătorim împreună cu ceilalți pasageri, în corabia iubirii, care este biserica, în comuniune de rugăciune, care este drumul către Ierusalimul ceresc, având călăuzitor pe Însuși Dumnezeu. Astfel, această slujbă devine o transpunere a sinelui nostru, o transfigurare în Dumnezeu, preschimbarea burdufului vechi în burduf nou, în care vinul, adică sângele lui Hristos, poate fi pus. Astfel, jertfa lui Dumnezeu devine combustibilul care ne alimentează în acest sfânt pelerinaj al vieții, iar prin Sfânta Cruce suntem legați prin El. Omul, în sine, cu brațele întinse, reprezintă o cruce, arătând prin aceasta modul tainic în care Dumnezeu L-a creat pe om pentru a-L primi, cu brațele deschise. Asemănarea aceasta arată că suntem înrudiți cu Dumnezeu, după cum Sfântul Apostol Pavel zice că suntem frați cu Hristos.

Așadar, pelerinajul trebuie înțeles, în sens metafizic, depășind granițele gândirii raționale, ca o incursiune lăuntrică spre cunoașterea lui Dumnezeu și recunoașterea lui Dumnezeu în noi.

Citește despre: