Care sunt condiţiile canonice ale Spovedaniei?

Spovedania, pocăinţa sau mărturisirea păcatelor, este una din cele şapte Sfinte Taine ale Bisericii, prin care Dumnezeu iartă şi dezleagă păcatele tuturor celor ce se pocăiesc cu sinceritate şi hotărăsc să ducă o viaţă curată, după voia lui Dumnezeu. Ea începe de la vârsta de 6-7 ani şi se săvârşeşte cât mai des, după nevoile sufleteşti ale fiecăruia. Călugării din mănăstiri, după tradiţie, se mărturisesc o dată pe săptămână, iar mirenii cel mai des o dată pe lună şi cel mai rar de patru ori pe an, în cele patru posturi (Constituţiile Apostolilor, 11-13; Mărturisirea Ortodoxă etc.).

Condiţiile canonice şi obligatorii ale adevăratei spovedanii sunt acestea: Mai întâi, alegerea unui duhovnic bun şi iscusit. Apoi, spovedania să fie întreagă, sinceră, de bună voie – iar nu silită –, cu umilinţă şi să fie neprihănitoare (Învăţătură către duhovnic, op. cit, p. 142-149).

Dumnezeu osândeşte păcatul după conştiinţa şi înţelepciunea fiecăruia, pe unii de la vârsta de 10 ani, iar pe alţii de la o vârstă mai mare. Dacă îşi va spovedi păcatele, cu tot sufletul, cu căinţă şi de bunăvoire, atunci duhovnicul poate uşura vindecarea rănilor sale sufleteşti, iar canonul cu care trebuie să-l canonisească pe credincios să-l împartă în trei. O parte să o pună pe seama milostivirii lui Dumnezeu, că nimeni nu este fără de păcat afară de Unul singur Dumnezeu, Care ne-a răscumpărat cu Sfântul Sângele Său din mâinile diavolului.

A doua parte din canon să o ia duhovnicul asupra sa, ca cel ce are putere de la arhiereu să dezlege şi să lege păcatele oamenilor, după cum spune nemincinoasa gură a Domnului nostru Iisus Hristos (Îndreptarea Legii, 1652, cap. 322). Iar a treia parte din canon să o dea aceluia care a săvârşit păcatele.

Duhovnicul să aibă un loc sfânt unde să spovedească pe oameni. De obicei, spovedania se face în Sfânta Biserică, în faţa icoanei Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Preotul este dator ca pe fiecare să-l primească la spovedanie cu faţă veselă, cu blândeţe şi cu evlavie, „iar nu cu mâhnire şi cu faţa posomorâtă” (Ibid., cap. 327). Iar de va fi vreun om bolnav de moarte şi va chema preotul să-l spovedească, iar acesta nu va merge, măcar de nu ar fi duhovnic, atunci păcatele celui ce a murit nespovedit rămân asupra preotului, „şi preotul trebuie să se pocăiască trei ani şi metanii 100 pe zi” (Pravila bisericească de la Govora, 1648, pag. 47).

Credincioşii sunt datori să spună toate păcatele şi să nu-şi schimbe duhovnicul, decât cu binecuvântare şi din motive întemeiate. „Oricare om sau femeie de-şi va lăsa duhovnicul său fără oricare vină şi se va duce să se spovedească la altul, să se despartă de Biserică, împreună cu acela ce îl primeşte pe el” (Ibid., 117). Cel ce s-a spovedit şi a primit canonisirea şi dezlegarea trebuitoare fără a mai repeta păcatele făcute, „unul ca acesta nu este obligat să le repete la altă mărturisire” (Sfântul Simeon al Tesalonicului, Tratat asupra tuturor dogmelor, cap. IX, 24).

(Arhimandrit Ilie Cleopa, Ne vorbește Părintele Cleopa, ediția a 2-a, vol. 4, Editura Mănăstirea Sihăstria, Vânători-Neamț, 2004, pp. 83-85)