Totul este o trimitere către sine: iPhone, iPad, iPod, Facebook... Eu, eu, eu. Aceasta este starea culturii noastre. Motivaţia comercială a acestor tehnologii se bazează pe ideea că ele îi vor ajuta pe oameni să fie conectaţi unul cu celălalt, dar în realitate ele îi despart pe oameni de relaţiile autentice. Tinerii devin dependenţi de trimiterea de mesaje prin telefon, până în punctul în care nu mai pot lua masa de seară sau urmări un film fără să-şi verifice neîncetat smartphonurile. În ciuda sau din cauza acestei întregi tehnologii, pe care societatea noastră o stăpâneşte din vârful degetelor sale, oamenii devin tot mai izolaţi. Sinuciderea, abuzul de droguri şi deprimarea continuă să crească.

Pentru a compensa incapacitatea noastră de a ne iubi unul pe celălalt deplin, societatea promovează cauze sociale pentru a ne linişti conştiinţa. Oamenii îşi pierd efectiv capacitatea de a se iubi, chiar în timp ce se angajează eroic în rezolvarea unor probleme sociale uriaşe de la un capăt la celălalt al lumii. Ne vin în minte cuvintele Sfântului Pavel Apostolul: „Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte” (I Corinteni 13, 3).

În mijlocul acestor ideologii şi concepţii opuse despre lume, creştinismul tradiţional deţine tămăduirea paradoxală pe care o dăruieşte Evanghelia lui Iisus Hristos. Această Evanghelie susţine în acelaşi timp valoarea şi caracterul unic al persoanei şi unitatea cosmică a tuturor lucrurilor în Hristos. Sprijină cauzele sociale valoroase ale lumii, dar întotdeauna accentuează scopul lor cel mai profund, care este a ne iubi cu adevărat unul pe celălalt.

Evanghelia apără drepturile individului, fiindcă fiecare om este creat după chipul lui Dumnezeu şi are valoare intrinsecă. Ea îmbrăţişează lumea nu materialist sau politic, ci sacramental. Unul dintre exemplele cele mai profunde ale acestei puteri sacramentale în viaţa liturgică a creştinismului răsăritean este sărbătoarea Teofaniei Domnului nostru. Acest eveniment liturgic exprimă vindecarea cosmică a întregii creaţii. Propovăduieşte că, în Hristos, întreaga lume este din nou un sacrament.

În această prăznuire, ecclesia (adunarea) nu doar sărbătoreşte şi face pomenirea Botezului lui Hristos, ci chiar participă la harul acestui eveniment sfinţit. Este o realitate nesfârşită. Cumva, prin harul Duhului Sfânt, Biserica este prezentă la râul Iordan, trăind mistic acest sfânt eveniment. Bucuria acestei sărbători este atât de mare, încât Biserica nu poate rămâne în lăuntrul zidurilor sale. Ea trebuie să se adune în afara sa, în sanctuarul naturii, la un râu sau un lac pentru Marea Binecuvântare a apei. 

(Jonathan Jackson, Taina artei. A deveni artist după chipul lui Dumnezeu, traducere: Dragoș Dâscă, Editura Doxologia, Iași, 2016, pp. 135-136)