Părinte, care este rolul conştiinţei? La o primă analiză am putea crede că mai mult ne încarcă, ne împovărează cu mustrări şi interdicţii...

Părinţii Bisericii numesc conştiinţa morală „tribunal al lui Dumnezeu în om“, „sanctuar imaculat“, „acuzator“ nelipsit din om, care nu poate greşi, nici nu poate fi înşelat. Chiar dacă cineva ar putea ascunde de toţi oamenii păcatul săvârşit sau fapta nefirească, ruşinoasă, de acest acuzator n-o poate ascunde, căci conştiinţa îl însoţeşte mereu, îl supără, îl chinuie, îl biciuieşte şi niciodată nu se linişteşte, ci se năpusteşte continuu asupra lui, cerându-i socoteală de cele ce a greşit, arătându-i şi mărimea păcatelor, şi pedeapsa care va urma. Sfântul Ioan Gură de Aur menţionează că, după cum un doctor bun nu încetează de a da doctorii unui bolnav, până ce nu-l vede făcut sănătos, tot aşa şi conştiinţa nu se opreşte, ci are necontenit grijă pentru ca păcatul sau călcarea voii divine să nu fie înfăptuit/ă şi să devină ulterior o povară.

„Creştinismul este firea omului“, scria undeva părintele Rafael Noica, şi atunci rolul conştiinţei este de a preveni despărţirea omului de Dumnezeu prin fapte nefireşti, care dezbină, tulbură, neliniştesc, aduc sfâşieri lăuntrice, această stare de fapt putând fi explicată prin faptul că nu răul aparţine firii noastre, ci binele şi dorul după Dumnezeu şi uniunea cu El.