Un copil la vârsta adolescenţei trasează graniţe uneori foarte lumeşti: „Să nu îndrăzneşti să intri în camera mea”, „să nu deschizi şifonierul meu”, „e treaba mea ce se află sub patul meu”. De exemplu, într-o familie cu patru fetiţe adolescente, au fost trasate pe podea linii pentru delimitarea spaţiului personal. Când au crescut, totul a trecut, iar relaţiile între ele au rămas foarte bune...

Pot exista multe neplăceri, însă pentru părinţi e important să dea dovadă de răbdare, de loialitate faţă de persoana copilului. Nu uitaţi niciodată că, chiar dacă „muşcă”, copilul continuă să vă iubească. Iar în expresia celor mai mari, aceasta este doar perioada de formare a persoanei. Claritatea graniţelor atârnă de ce este acceptat şi respectat în familie. Dacă părinţii năzuiesc întotdeauna să controleze totul, să citească SMS-urile, să caute în ghiozdane, aceasta conduce la înstrăinare şi la o mai mare împotrivire: adolescentul poate să înceapă să traseze un zid de cetate, cu şanţuri, să ridice o cortină de fier ori să înalţe un „zid chinezesc”... Sarcina părinţilor e să-l ajute pe adolescent să construiască „graniţe europene”, cu vize şi funcţionari vamali politicoşi, care să arate flexibilitatea relaţiilor.

În privinţa modului de comportare al părinţilor s-au scris tomuri întregi, însă, pe scurt, este important să nu ne implicăm emoţional într-un lucru, ca poziţia celui în vârstă să rămână invulnerabilă, neatinsă de emoţii. Nu trebuie să-i răspundem copilului pe acelaşi ton, să trecem peste voia lui într-un mod nepotrivit, căci astfel ne situăm pe un picior de egalitate. Trebuie să ne străduim din toate puterile să ne păstrăm calmul, încercând să-i explicăm totul pe înţelesul lui. (Din experienţa Ekaterienei Burmistrova, psiholog, mamă a zece copii)

(Cum să ne purtăm cu fiica adolescentă – Sfaturi pentru părinţi, traducere din limba rusă de Gheorghiţă Ciocioi, Editura de Suflet, Bucureşti, pp. 114-116)