Orice lucru are o latură văzută şi una nevăzută, una făptuitoare şi una contemplativă. Potrivit învăţăturii Sfântului Isaac Sirul, lucrul cu adevărat plăcut lui Dumnezeu este o îmbinare de contemplaţie şi făptuire. Contemplaţia alcătuieşte gânduri care îndeamnă şi călăuzesc în făptuire, iar făptuirea este lucrul săvârşit ca urmare a acestui proces. De pildă, împărţirea de milostenie este făptuire, iar vederea Domnului în sărac este contemplaţie; răbdarea jignirilor şi a clevetirilor este făptuire văzută, iar gândul care îl însufleţeşte pe om să rabde este contemplaţie; starea în biserică sau acasă înaintea icoanelor, facerea de metanii însoţită de semnul crucii, citirea şi ascultarea rugăciunilor sunt latura văzută a rugăciunii, iar starea minţii înaintea lui Dumnezeu în inimă cu frică şi cu cutremur este latura contemplativă. În canonul de pocăinţă al Sfântului Andrei Criteanul aceasta se numeşte “făptuire”, respectiv  “cunoştinţă”, pilda lor fiind arătată de Lia şi Rahila.

Unora li se pare că numai pustnicii trebuie să-şi facă de lucru cu contemplaţia, în timp ce ea este un lucru obligatoriu pentru toţi şi la orice pas. Făptuirea lipsită de contemplaţia potrivită ei este trup fără suflet, idol fără suflare, ce seamănă a făptură vie, dar viaţă n-are – iar contemplarea este preţioasă şi în sine: de pildă, cel ce n-are ce să dea nevoiaşului, însă are durere adevărată pentru nevoia lui; cel ciung şi olog, care nu poate să stea în picioare la rugăciune, dar cade neîncetat cu mintea la Dumnezeu, săvârşeşte pe de-a-ntregul lucrul lui Dumnezeu, aşa cum sunt datoraţi s-o facă în condiţiile lor. Pornind de la principiile acestea, se rezolvă de la sine problema felului în care se mântuiau fără fapte bune cei ce se însingurau în păduri şi se ascundeau în peşteri. Ei îşi aveau toate virtuţile în inimă şi prin urmare stăpâneau latura esenţială a facerii de bine – contemplarea.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Răspunsuri la întrebări ale intelectualilor, vol. I, Editura Cartea Ortodoxă, 2007, pp. 83-84)