Lucru cert, niciun Praznic şi nicio Sărbătoare a Bisericii nu au doar un rol comemorativ. Dimpotrivă, toate sunt prilejuri binecuvântate, pe firul cărora omul poate face experienţa plenară a bogăţiei harului dumnezeiesc, care se revarsă din plin din prezența lui Hristos la Praznicele Sale. Pentru aceasta este imperativ necesar să înțelegem că sun Praznicele Lui nu praznicele noastre. Și, deci, la aceste întâlniri de Taină, nu despre noi este vorba, ci despre El. Fără acest înțeles de bază rămânem în afara darurilor cu care Hristos vrea să ne întâmpine. Este și motivul pentru care mai toate praznicele durează, nu o zi, ci mai multe (cu prezență obligatorie, nu cu absență de la ele!), ca să ne pătrundem de Tainele revărsate din El cu prisosință și să ne prefacem întru ele.

Zilele acestea, noi, creştinii ortodocşi, suntem încă scăldaţi de lumina Taborului. Nu doar din faptul că Praznicul nu s-a sfârşit, ci mai ales pentru că harul care a strălucit din Trupul lui Hristos la Schimbarea Sa la Faţă este „sângele” dumnezeiesc care străbate întreaga creatie ţinând-o în existenţă. Acest har este învelit de haina materiei în deosebitele şi nenumăratele ei forme, pe care le însufleţeşte, le dă contur fiinţial şi o strălucire aparte. Mai ales, atunci când acest har este conştientizat, lumina sa pătrunde cu mai multă putere materia, până la covârşirea ei, încât cu greu se mai poate face distincţie între formă şi fond, transformându-se într-o existenţă plină de consistenţă.

Pe treptele înalte ale acestei covârşiri în har are loc răpirea în Duh, momente în care timpul şi spaţiul îşi dilată la maximum laturile, materia se subţiază devenind total transparentă, iar raţiunea tace cu totul, trecând în contemplaţie directă a tainelor nevăzute. Este ceea ce I s-a întâmplat Mântuitorului Hristos pe Tabor, ceea ce a trăit Sfântul Pavel urcat până la al treilea cer, ceea ce a văzut Motovilov la Sfântul Serafim de Sarov, atunci când acesta din urmă îi vorbea despre prezenţa vie a harului lui Dumnezeu în om, şi ceea ce mulţi alţii au trăit în Biserică. Această realitate, Sfântul Simeon Noul Teolog o pune astfel în cuvinte: „Cine va putea Stăpâne să vorbească despre Tine? Cei ce nu te cunosc greșesc, căci nu știu absolut nimic, iar cei ce Te cunosc prin credință sunt stăpâniți de multă frică și-și ies din ei de teamă și nu știu ce să spună, căci ești mai presus de minte [...] Că exiști, cunoaștem și lumina Ta o vedem, dar cine ești și ce fel nu știe nimeni [...] Ce nu lucrează ea [lumina Ta], ce nu este? E o desfătare și bucurie, blândețe și pace, milă fără număr, abis de înduioșare, văzută nevăzut, cuprinsă necuprins, neatinsă, nepipăită, ținută însă de mintea mea. Avându-o pe aceasta nu o văd, dar o contemplu, când îmi scapă pornesc repede să o prind și ea zboară întreagă [,,,] Eu strig, mă înăbuș în dorința de a o prinde, dar toate sunt noapte și mâinile mele sunt nevrednice. Uit de toate și șed și pâng nemaisperând să o văd altădată astfel. Dar când voi fi plâns mult și voi voi să mă opresc atunci venind în chip tainic îmi ține creștetul și mă topesc de lacrimi, neștiind cine este și-mi luminează mintea cu o lumină foarte dulce [...] Când deci o câștig pe aceasta și ajung smerit, atunci și Ea  Se află nedespărțită de mine, îmi vorbește, mă privește și o privesc. Este în inima mea, dar este și în cer, îmi tâlcuiește Scripturile și-mi sporește cunoștința, mă învață Taine pe care nu sunt în stare să le spun, îmi arată cum m-a răpit din lume și-mi poruncește să am milă de toți cei din lume. Ziduri mă cuprind și sunt ținut cu trupul de ele, dar cu adevărat sunt afară din ele; nu fi neîncrezător! Nu nai simt zgomotele, nu mai aud glasuri, nu mă mai tem de moarte, căci am trecut și pe lângă ea. Nu mai știu ce e necazul, deși toți mă întristează, plăcerile îmi sunt amărăciune, toate patimile fug și tot timpul, ziua și noaptea văd o lumină. Ziua îmi apare ca noapte (datorită luminii strălucitoare care întunecă ochii: întunericul supraluminos nn.) și noaptea ca ziua și nu voiesc să dorm, căci aceasta îmi este pagubă. Iar când mă înconjoară toate cele rele și par să mă tragă în jos și să se întărească împotriva mea, mă aflu deodată împreună cu Ea în afara tuturor bucuriilor, supărărilor și plăcerilor lumii și mă umplu de bucuria negrăită și dumnezeiască, mă desfăt de frumusețea Ei, o îmbrățișez mereu, o sărut și mă închin Ei, am mare recunoștință pentru cei/Cel ce mi-au pricinuit vederea Ei pe care o doream, ca să mă împărtășesc de lumina negrăită și să mă fac lumină negrăită și să mă cuminec din darul ei încă de acum și să câștig pe Cel ce procură toate bunătățile și să mă fac nelipsit de harismele sufletești [...]” (Erosurile Imnelor dumnezeiești, 18, în: Simeon Noul Teolog, Imne, Epistole și Capitole, Scriei III, Deisis, Sibiu, 2001, pp. 111-115). Am citat in extenso ca să înțelegem de ce Praznicele punctează timpul cosmic și de ce suntem invitați să fim prezenți la ele, nu pe sărite, nu doar o zi, ca să avem ce „frământa” în toate zilele de peste an și ca să se aprindă în noi dorul de Dumnezeu fără de care nu putem întâmpina, nici celebra cum se cuvine niciun Praznic al Bisericii.

Dar, deşi pe acestea adesea le considerăm excepţii, ele sunt, de fapt, normalitatea vieţii, care pune în valoare compatibilitatea firească dintre creaţie şi har. Insistăm, nu o compatibilitate specială, aparte, prezentă doar pe alocuri, ci una naturală, prezentă continuu în toată creaţia, dar care se manifestă excepţional cum şi când Dumnezeu binevoieşte (Vezi dialogul în lumina strălucitoare dintre Sfântul Serafim de Sarov și Motovilov). Ele  relevă realitatea cuvintelor pauline „că Dumnezeu a făcut dint-un sânge tot neamul omenesc, ca să locuiască peste toată faţa pământului, şi să-L caute pe Dumnezeu care nu este departe de fiecare dintre noi, căci în El trăim şi ne mişcăm şi suntem” (F. Ap. 17, 24-28).

Pe treptele mai firave ale conştientizării prezenţei harului lui Dumnezeu în om şi în toată creaţia, întâlnirea cu harul produce reacţii paradoxale şi chiar ciudate. Pur şi simplu, este atât de delicată realitatea harului care ne străbate şi atât de mult bine face el sufletului care-l întâlneşte, încât orice altă experienţă de viaţă păleşte, devenind instantaneu secundară. În aceste momente răzleţe, dar care marchează definitiv cursul vieţii noastre, deveneim atât de uimiţi, atât de copleşiţi, atât de plini de Viaţă încât facem gesturi puerile, îngânăm cuvinte fără înţeles şi privim într-un gol aparte. Pe scurt, ne „prostim duhovniceşte” în clipele de prezenţă a harului. De fapt, avem aceeaşi reacţie ca cea pe care a avut-o Sfântul Petru pe Tabor, care, copleşit de ceea ce vedea, a spus: „bine este ca noi să fim aici şi să facem trei colibe: una Ţie, una lui Moise şi una lui Ilie, neştiind ce să zică” (Lc. 9, 33).

Deşi aceste momente trec la cei care nu s-au înscris într-o stare harică a vieţii, totuşi rămîne înlăuntrul lor un dor neostoit pe care nimeni şi nimic nu-l va împăca, decât retrăirea acestei prezenţe a harului. Şi aşa, unii călătoresc în această viaţă bucurându-se printre făpturi de bogăţia harului care le străbate şi urcându-se prin ele la Făcătorul lor, iar alţii, mai înaintaţi, trăiesc într-un suspin adânc după momentul întâlnirii depline şi definitive cu pacea şi bucuria harului, după cum doreşte cerbul izvoarele apelor (Ps. 41, 1) şi coplilul sânul mamei.

Cât timp încă se trăiesc asemenea momente, putem spune că suntem contemporani cu Taborul, dar şi pentru că Viaţa însăşi este ca un „Tabor” zidit de Dumnezeu din iubire, care aşteaptă replica liberă şi conştientă a omului.