După căderea Bizanțului sub stăpânirea otomană, Mănăstirea Dohiariu a ajuns în paragină, iar monahii au cerut ajutorul domnitorilor români pentru susținerea lăcașului.

Începutul contribuțiilor românești la Mănăstirea Dohiariu a fost făcut de domnitorul Vlad Călugărul, care, prin hrisovul său din 24 martie 1490, a acordat un ajutor anual de 3.000 de aspri. Ulterior, Radu Paisie a mărit acest sprijin la 6.000 de aspri, prin hrisovul său din 26 februarie 1536.

Aceștia au fost urmați de Radu cel Mare, de Sfântul Domnitor Neagoe Basarab (1517) și apoi de Vlad Vintilă. De asemenea, ajutoare pentru Mănăstirea Dohiariu au oferit și Bogdan al III-lea (1517), Alexandru Iliaș (1628), Matei Basarab (1632), Șerban Cantacuzino (1679) și alți domnitori români.

Domnitorul Alexandru Lăpușneanu și Mitropolitul Teofan al II-lea

Puțini știu că Alexandru Lăpușneanu și soția sa, Doamna Ruxandra, se numără printre principalii ctitori ai Mănăstirii Dohiariu. Potrivit unui document al vremii, mănăstirea ajunsese într-o stare atât de precară, încât „părinții n-aveau unde nici capul să și-l plece“. Alexandru Lăpușneanu a refăcut biserica din temelii și a împodobit-o cu picturi, lucrările desfășurându-se sub grija Mitropolitului Moldovei de atunci, Teofan al II-lea. Acesta s-a retras la Dohiariu după ce a renunțat la scaunul mitropolitan și a trăit aici ca simplu monah până la sfârșitul vieții, fiind îngropat în mănăstire.

În 1568, după trecerea la Domnul a marelui voievod, părinții de la Dohiariu, neputând achita taxele impuse de Sultanul Selim, au cerut din nou ajutor. Doamna Ruxandra a răscumpărat toate averile mănăstirii și a refăcut întregul ansamblu monahal – biserica, turnul, trapeza și chiliile –, achitând suma de 165.000 de aspri. Aceasta reprezintă cea mai mare donație în bani făcută de un domnitor român Muntelui Athos.

Pisania bisericii centrale mărturisește:
„Această sfântă și faimoasă biserică a dumnezeieștii mănăstiri a preamăriților conducători ai oștilor cerești Mihail și Gavriil, pe nume Dohiariu, s-a ridicat din temelii și a fost împodobită cu concursul și cheltuiala prea evlaviosului Io Alex. Voievod al întregii Moldove, egumenind Kir Teofil ieromonah, Ind XI, 1567“.

Voievodul este pictat în pronaosul bisericii împreună cu cei doi fii ai săi, Constantin și Petru, și cu soția sa, Doamna Ruxandra. În dreptul său stă scris:
„În Hristos cucernic și credincios domn al întregii Moldovlahii Ioan Alexandru Voievod și ctitor al acestei sfinte mănăstiri“.

Doamna Ruxandra – marea binefăcătoare a Mănăstirii Dohiariu

În 1568, după trecerea la Domnul a marelui voievod, părinții de la Dohiariu, neputând achita taxele impuse de Sultanul Selim, au cerut din nou ajutor. Doamna Ruxandra a răscumpărat toate averile mănăstirii și a refăcut întregul ansamblu monahal – biserica, turnul, trapeza și chiliile –, achitând suma de 165.000 de aspri. Aceasta reprezintă cea mai mare donație în bani făcută de un domnitor român Muntelui Athos.

În schimb, a cerut ca ea și familia sa să fie pomeniți veșnic în rugăciunile mănăstirii. La scurt timp, Doamna Ruxandra, marea binefăcătoare a Mănăstirii Dohiariu, s-a mutat la cele veșnice, în locul unde și-a agonisit întreaga viață comori nestricăcioase.

Alte contribuții românești

În 1628 sau 1629, postelnicul Ianache a donat Mănăstirii Dohiariu ctitoria sa, Mănăstirea Slobozia, împreună cu toate proprietățile aferente, care însumau aproximativ 12 moșii. Această donație a fost confirmată mai târziu de Matei Basarab, care a adăugat și alte proprietăți.

În 1652, comisul Apostolache, fratele lui Ianache, a închinat și el propria sa mănăstire din județul Prahova, care îi poartă numele până astăzi. Mai târziu, la 1 februarie 1726, mănăstirea a mai primit un metoc din partea jupânesei Stana Doiceasa.

Ajutoare au oferit și domnii fanarioți, iar veniturile metocurilor din Țările Române au contribuit la susținerea mănăstirii până la Secularizarea averilor mănăstirești, în 1863.