Între anii 1754-1755, monahii de la Schitul Sfânta Ana au început construirea unei biserici noi, mai încăpătoare decât cea veche. Donațiile fiind foarte numeroase, numărul celor pomeniți în pomelnicele pentru adormiți ajunsese la aproximativ 12.000 de nume. Deoarece călugării au început să lucreze și sâmbăta, pentru a grăbi finalizarea lucrărilor, iar o parte dintre ei erau nevoiți să meargă în Kareia pentru a-și vinde rucodelia (lucrul mâinilor) și a cumpăra cele necesare construcției, aceștia au decis să oficieze pomenirea morților și duminica. Ei considerau că nu există nicio incompatibilitate între pomenirea morților și celebrarea Învierii Domnului.

Această modificare liturgică a atras imediat atenția ierodiaconului Neofit Kavsokalivitul. Fiind o fire aprigă în apărarea canoanelor, el a denunțat drept „eroare dogmatică” decizia călugărilor de la Sfânta Ana, acuzându-i că au încălcat canoanele și semnificația zilei de duminică, socotită zi a Învierii și a bucuriei. Potrivit acestuia, plânsul și pomenirea morților nu se pot uni cu bucuria pascală, iar practica părinților de la Sfânta Ana încălca Constituțiile Apostolice (V, 20; VII, 24). Mai mult, singura zi consacrată pomenirii morților era sâmbăta, când Hristos S-a pogorât la iad pentru a vesti celor adormiți Învierea.

Pornind de la această divergență de opinii privind semnificația pascal-eshatologică a duminicii, disputa s-a extins și asupra frecvenței împărtășirii.

Cele două tabere au început să se acuze reciproc de „erezie” și „cădere din har”, fiecare susținându-și poziția în mod polemic. Neofit Kavsokalivitul îi numea pe oponenții săi „defăimători ai Învierii”, „vorbitori de morți în zi de duminică”, „idolatri” și „lipsiți de har”, în timp ce el și susținătorii săi erau acuzați de „recădere în iudaism”, fiind numiți „sâmbătari” și „colivari”.

La inițiativa fostului patriarh ecumenic Chiril al V-lea, retras la Schitul Sfânta Ana, monahii de la Mănăstirea Marea Lavră – de care depinde schitul – i-au afurisit pe „colivari”. Odată cu această hotărâre, aceștia nu au mai putut rămâne în Sfântul Munte Athos.

Liderii „colivarilor” din acea vreme erau Neofit (†1784) și Atanasie de Paros (†1813). Mai târziu, acestora li s-au alăturat Mitropolitul Macarie al Corintului (†1805) și Sfântul Nicodim Aghioritul, care au intervenit moderat în dispută, apărând cu blândețe și consecvență dreapta credință și canoanele acesteia.

După izgonirea celor mai activi „colivari din Munte, mesajul lor s-a răspândit, în principal, în insulele Egeei (în special în Skiathos, Chios și Paros), la mănăstiri care au devenit modele ale vieții duhovnicești și ale căror influențe binefăcătoare se resimt până astăzi. În Athos, conflictul privind parastasele a încetat, iar multor monahi le-a rămas duhul binefăcător pe care l-au cultivat „colivarii” – cel al întoarcerii la viețuirea vechilor Părinți isihaști.