Text și context

Seria de arătări ale lui Hristos Cel înviat nu putea să-l omită pe Toma. Alături de femeile mironosițe, ori Luca și Cleopa, ucenicii vor avea parte de asemenea de o încredințare a realității răsăritului vieții din bezna mormântului. Cum Toma era absent în momentul în care se petrece ea, iar faptul de a nu-i fi părtaș îl determină să aibă o reacție nițel ciudată, va avea parte de o întrevedere care-l are în centru.

Domnul și ucenicii

Prima întrevedere cu ceata ucenicilor din care el lipsea va avea loc în ziua duminicii. Domnul Își va face intrarea într-un mod aparte. Prin ușile încuiate. Va sta în mijlocul lor, îi va binecuvânta, le va arăta urmele cuielor și coasta, dovezi apodictice ale realității experienței supliciului. Cum întrevederea nu se va petrece doar cu scopul de a-i impresiona, Iisus le va adresa și o poruncă: „Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit și Eu pe voi. Și zicând acestea, a suflat asupra lor și le-a zis: Luați Duh Sfânt; cărora veți ierta păcatele, le vor fi iertate și cărora le veți ține, vor fi ținute”. Bucuria lor e astfel completată de primirea harului de a ierta păcatele și de trimitere, esențială pentru ei.

E firesc ca, după un astfel de moment, toți să vină să-i vorbească lui Toma despre cele petrecute. La fel cum, în logica umană, e aproape la fel de firească reacția lui: una de îndoială, cu nuanțe de gelozie: „Dacă nu voi vedea, în mâinile Lui, semnul cuielor, și dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, și dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede”, va răspunde el cuvintelor lor.

Domnul și Toma

Îndoielii sale, care, precum se va vedea, nu era una de profunzime, ci mai degrabă rezultatul verbalizării unui oarecare orgoliu, i se va răspunde. Căci Domnul nu lasă oamenii cu frământări sincere fără răspuns. La nici opt zile, după același tipic, Hristos va intra și îi va binecuvânta. Îl va interpela însă, în mod direct pe îndoielnic. Fără preambuluri inutile, ori exerciții retorice. Citindu-i gândurile: „Adu degetul tău încoace și vezi mâinile Mele și adu mâna ta și o pune în coasta Mea și nu fi necredincios ci credincios”. Cuvintele Lui seamănă, parcă, cu cele ale unui părinte care-și mustră copilașul neascultător. Dojana își atinge scopul. Apostolul nărăvaș nu mai ajunge să-L pipăie spre a se încredința de realitatea celor petrecute. E atât de marcat de felul iubitor al lui Hristos de a-l aborda, încât se rezumă doar la a exclama, probabil cu ochii umezi: „Domnul meu și Dumnezeul meu!” Învățătorul îl felicită pentru faptul de a crede. Și ține să arate că cei care n-au avut bucuria vederii directe, dar totuși au rămas nezdruncinați în credință sunt și ei fericiți. Istorisirea se înscrie cu o frază în care Sfântul Ioan ține să arate că Iisus a făcut și alte minuni înaintea ucenicilor și că ele nu sunt cuprinse în relatarea sa.

În loc de concluzii

Episodul arătării dedicate lui Toma este unul care vine să vorbească deopotrivă despre dinamica relației cu divinul, credință și încredințare. Perenitatea lui rezidă, cel mai probabil în faptul că, nu de puține ori, ne identificăm cu personajul în cauză. Avem îndoieli. Nu dorim a crede în realitatea mărturiilor lui Hristos așa cum s-ar cădea, cerem dovezi suplimentare. Diferența consistă în faptul că nu întotdeauna suntem atât de sinceri pe cât a fost el în a ne dori întâlnirea cu Domnul. Dacă vom pune îndoielile noastre înaintea tronului Său, vom găsi de bună seamă și răspunsuri la frământări. Să nu uităm, însă, niciodată, cuvintele Lui: „Fericiți sunt cei care nu au văzut și au crezut!” Îndrăzniți!