Copiii nu au nevoie doar de dragostea noastră, ci și de prețuirea noastră

Aş dori să fac o deosebire pe care nu ştiu cât o conştientizăm noi, părinţii, că una este dragostea şi alta este preţuirea faţă de copiii noştri. Impresia mea este că nu conştientizăm destul această diferenţă şi că de cele mai multe ori avem dragoste pentru copiii noştri, dar nu avem preţuire faţă de ei. Ne putem jertfi viaţa pentru copii, dar nu ştiu dacă îi preţuim cât de puţin, şi, ştiţi, este neapărată nevoie pentru dezvoltarea copilului ca să le aibă pe amândouă. 

Am discutat despre aşteptările exagerate ale părinţilor faţă de copii, părinţi credincioşi, care se numesc creştini, dar care, datorită solicitărilor lor, devin tirani pentru copiii lor.

De multe ori păţim şi noi aceste lucruri, şi cel mai rău este atunci când imaginea părintelui tiran se suprapune peste imaginea lui Dumnezeu, când I se transferă lui Dumnezeu, şi copilul desprinde de aici, de la noi, înţelesul că Dumnezeu este un tiran. Aici e tragedia. Faptul că imaginea noastră în ochii copiilor este stricată nu are doar consecinţe catastrofale, ci, dacă I se atribuie lui Dumnezeu intransigenţa de a nu permite nici o greşeală, nici o clipă de neputinţă a omului şi că pedepseşte orice greşeală cât de mică, atunci ipostasul lor duhovnicesc este distrus şi se poate ca asta să persiste pentru întreaga viaţă. De multe ori auzim „nu”, foarte multe „nu-uri”, de foarte multe ori „nu e permis, trebuie să facem asta”, foarte multe mustrări, o ploaie de „nu-uri”, de „trebuie”, cu urmarea de a deveni confuzi copiii, fără putinţa de a judeca, de a discerne între lucrurile esenţiale şi cele secundare. Este un rezultat grav al stării de fapt.

Un alt efect dăunător este că, dacă pentru orice nimic îl criticăm şi îl judecăm, imaginea pe care i-o creăm în final copilului despre el, în adâncul lui, este foarte urâtă. Nimic nu valorează, orice poate fi motiv de critică din partea părinţilor, pentru orice există un cuvânt de descurajare. Psihologic, copilul va avea greutăţi în a păşi pe picioarele lui şi a simţi că devine matur, că este preţuit, acceptat, şi că poate păşi singur mai departe. În săriturile făcute de atleţi, săritura în lungime, săritura în înălţime, triplul salt, cu prăjina, cel mai important este ultimul pas, care este foarte apăsat şi este nevoie de un teren tare pe care să poată păşi, spre a se înălţa cât mai sus.

Aşa şi aici, copiii trebuie să aibă un teren tare pe care să păşească spre a se ridica în viaţă, un teren plin de apreciere, de autoestimare pozitivă, de încurajare, pentru a deveni mai buni, altfel, în lipsa acestuia, toate străduinţele noastre calcă în gol şi începe cercul vicios al dezamăgirilor, atât pentru părinţi, cât şi pentru copii.

Aş dori acum să fac o deosebire pe care nu ştiu cât o conştientizăm noi, părinţii, că una este dragostea şi alta este preţuirea faţă de copiii noştri. Impresia mea este că nu conştientizăm destul această diferenţă şi că de cele mai multe ori avem dragoste pentru copiii noştri, dar nu avem preţuire faţă de ei. Ne putem jertfi viaţa pentru copii, dar nu ştiu dacă îi preţuim cât de puţin, şi, ştiţi, este neapărată nevoie pentru dezvoltarea copilului ca să le aibă pe amândouă. Cu dragostea neînsoţită de preţuire copilul nu are ce face. Nu îi este doar nefolositoare, ci îi este chiar dăunătoare, deoarece simte că părintele îl iubeşte, însă nu are deloc o părere bună despre el, iar el este de două ori îndatorat faţă de părinte.

De altfel, până şi părintele celui care a ajuns la puşcărie din pricina unor abateri grave continuă să-l iubească, dar nu-l preţuieşte ca om. De multe ori părinţii credincioşi le transmit acest mesaj copiilor, care altfel sunt destul de buni, mesajul că nu-i preţuiesc, mesaj exagerat de microscopul prea puternic sub care fac observaţiile. Lucrul acesta are consecinţe sufleteşti grave.

Deci este nevoie să punem o măsură lui „trebuie” şi „nu trebuie”, să punem o măsură la interdicţii, la „nu”. Să lăsăm şi un spaţiu liber fiecărui copil, raportat la vârsta lui, spaţiu care pe cât creşte va fi din ce în ce mai mare. Această libertate, să spunem, presupune să avem preţuire pentru copii şi să le arătăm această preţuire, aşa încât să poată deveni mai buni.

M-am uitat în ultimul timp pe o carte a unei maici Magdalena, carte care circulă şi pe la noi, „Gânduri pentru copiii din Biserica Ortodoxă”. Este o lucrare foarte folositoare pentru copii, pentru părinţi şi pentru multe instituţii care se ocupă cu copiii, pentru familiile creştine. Ea spune că îi facem pe copii să îi doară stomacul de atâtea sfaturi, îi facem să nu mai ştie de ei, pierdem măsura. Şi oricine ştie cât de rău ne simţim când ne deranjăm la stomac, ce trăire dureroasă este chiar pentru noi, cei mari.

(Pr. Vasile Thermos, Sfaturi pentru o creştere sănătoasă a copiilor, traducere de pr. Şerban Tica, Editura Sophia, Bucureşti, 2009, pp. 258-262)

De la același autor

Ultimele din categorie