Ca metodă, tot blândeţea rămâne cea mai bună pentru că, folosind asprimea, copilul te ascultă de frică şi prinde numai în „piele” învăţătura ta. Dar, dacă te porţi blând cu el: „Copilul tatii, copilul mamei, uite aşa…” Cu alte cuvinte, copiii mei să mă asculte şi după moartea mea, pentru că le rămân: „Uite, Doamne, ce spuneau mama şi tata!”. Dar, dacă te-ai purtat aspru cu el, a miorlăit, l-a durut şi nu te ascultă. Deci, ca metodă, tot blândeţea. Dar asta nu înseamnă să nu le împletim, ci să fie şi un pic de asprime, pentru că el doreşte să împlinească numai ce vrea el, nu ceea ce trebuie. Dar foarte important este să-i dai exemplu de viaţă. Pentru că el ştie să vorbească, nu l-ai învăţat tu să vorbească, dar te-a auzit pe tine vorbind în casă şi a învăţat şi el. Şi-ţi învaţă şi faptele tale. Deci să fii exemplu, acesta este cel mai mare lucru! Mai întâi, trebuie să fim cu dibăcie. Să încercăm să-L prezentăm accesibil în povestiri pe Dumnezeu conştiinţei lor. Să înceapă să se închine.

Eram elev la şcoala primară, clasa I, unde am luat premiu şi mi-au pus coroniţă pe cap. Cu ocazia aceasta, am memorat o poezie pe care o învăţasem de la o soră de-a mea mai mare: „Floricică frumuşică, cine-ţi dete viaţă oare/ Şi culori strălucitoare?/ Cel ce-ţi dete ţie, tot El îmi dete şi mie,/ El e Tatăl tău şi-al meu/ Și se cheamă Dumnezeu!”. Eu o întrebam pe mama, când dădea oaia din picior înainte de culcare: „De ce dă din picior?”. Iar mama-mi zicea: „Se-nchină, mamă…!”. Va să zică, eu de ce să nu mă-nchin?!

(Părintele Arsenie Papacioc, Despre armonia căsătoriei, Ediţie îngrijită de Ierom. Benedict Stancu, Editura Elena, Constanţa, 2013, pp. 71-72)