Să-i privim mai des pe copii – avem atâtea de învățat de la ei

Creşterea copiilor

Să-i privim mai des pe copii – avem atâtea de învățat de la ei

    • fetiță în costum popular
      Să-i privim mai des pe copii – avem atâtea de învățat de la ei / Foto: Oana Nechifor

      Să-i privim mai des pe copii – avem atâtea de învățat de la ei / Foto: Oana Nechifor

Privindu-i, să ne umplem sufletul de pilda liniștii și curăției lor, să îi hrănim cu afecțiune și trăire. Copilașii își trag seva vitală din dragostea părintească. Este mare nevoie să ne oprim adesea la căpătâiul lor, să trăim harul pe care îl revarsă Domnul, ca să le putem hrăni apoi sufletul cu dragostea și rugăciunea izvorâtă din astfel de clipe.

Privesc copiii, așa cum sunt ei acum, dormind. Trăindu-și clipa lor de odihnă. Înțeleg din pacea așternută pe chip, câtă armonie sufletească se află înlăuntrul lor. Uneori până și somnul nostru este agitat, tracasat, strident. Odihna lor însă este aducătoare de pace, de rugăciune și mângâiere îngerească.

De atâtea ori i-am privit astfel... Fie seara, după ce abia au adormit și liniștea i-a acoperit pe toți ca și cu o plapumă moale. Fie noaptea, când toată casa stă adâncită într-o tăcere de neclintit și numai candelele veghează în rugăciune ca o dovadă vie că îngerii sunt realmente lângă ei, că Sfântul Acoperământ al Maicii ne cuprinde pe toți laolaltă în harul Său.

Apoi i-am mai privit în zori de zi, când, deși tumultul deșertic, dar zăngănitor, al zilei stă să bată la ușă, ochișorii încă le stau lipiți a liniște și pe fețișoarele lor încă doarme cuminte naivitatea.

Mă gândesc că stau așezați cu Duhul ca într-o nouă facere, din care se vor trezi cu ochii sufletului cârpiți, neștiind exact încotro o au de apucat. De câte ori nu vom fi avut și noi de întâmpinat ziua ce ne stătea înainte și nu vom fi știut cum și dincotro să o abordăm? Poate dacă am privi mai des astfel de chipuri nevinovate, am înțelege mai bine cum petrece tot sufletul uman înainte de a intra în ciclul deșertăciunii – cu nevinovăție și blândețe. Și poate nu ne vom mai tiraniza pe noi înșine și pe cei din jur luându-ne cu grosolănie viața în propriile mâini. Poate o vom aborda mai delicat, așa cum ne inspiră liniștea Duhului. De aceea, iată cât de aproape este de noi oglinda unei viețuiri restaurate. Este de ajuns să ne oprim puțin și să ne privim proprii copii, și astfel vom înțelege de pe chipul lor ce avem de făcut. Noi, oamenii mari și pragmatici, credem că astfel de momente sunt doar o reverie de moment sau o emoție, ceva ce se va transforma în teorie în tumultul realității contextuale. Că avem nevoie de idei concrete și soluții practice de viață.

Este nevoie însă să credem în puterea acestor trăiri, în harul lor inspirațional de a merge mai departe, de a ne oferi cele mai dinamice atitudini și reacții de viață. Căci tocmai ceea ce înțelege sufletul în tihnă și rugăciune, ne va construi atât pe noi, dar și pe copilul nostru, ne va ajuta, ne va călăuzi, conștient sau nu, în călătoria prin traficul zilei.

Să nu subjugăm copiii goanei noastre după nimic.

Privindu-i, să ne amintim cât de mult îi iubim, cât am dori pentru ei tot ce poate fi mai bun și mai nobil. Și tocmai clipa aceasta de noapte și tihnă selenară, când lumina candelei se leagănă pe obrăjorul lor, această clipă oprită pe loc, strângând în ea veșnicia – în care îi cuprindem cu toată dorirea inimii noastre părintești – aceasta este sursa cea mai puternică, vitală, de inspirație pentru creșterea lor.

Privindu-i, să ne umplem sufletul de pilda liniștii și curăției lor, să îi hrănim cu afecțiune și trăire. Copilașii își trag seva vitală din dragostea părintească. Este mare nevoie să ne oprim adesea la căpătâiul lor, să trăim harul pe care îl revarsă Domnul, ca să le putem hrăni apoi sufletul cu dragostea și rugăciunea izvorâtă din astfel de clipe.

Nu există soluții minune de creștere a copiilor, sticluțe cu licori miraculoase, însă zâmbetul pruncului, steluța ascunsă în privirea lui, mirarea de pe gurița întredeschisă, poate tocmai acestea ne vor lumina spre cele mai insuflate decizii ale unei clipe de cumpănă. Poate răspunsul stă pitit chiar în suflețelul lor, așezat cu grijă de Domnul în palmele noastre.

Ei au nevoie să petrecem clipe cu ei. Clipe de joacă, de consiliere, de lucru, însă mare nevoie este de clipe-liniște. Să tăcem împreună și doar să ne iubim. Apoi aceste liniști sădite în inima lor, această iubire, inefabilă atât de ades, vor deveni faptele și cuvintele care îi vor forma, care îi vor face pe ei înșiși făuritorii discreți ai unei lumi mai frumoase.

Numai ei știu să se trezească atât de frumos, căutându-te pe tine, tată ori mamă, să te strângă lângă inimioara lor. Noi oare de câte ori ne trezim să ne căutăm Tatăl și să ne simțim în siguranță la Pieptul Său?

Din zâmbetul lor răsare soarele când pe buze înflorește cel mai dulce te iubesc, rostit cu glas din altă lume. O lume a Învierii, a cerului senin și a florilor de mai.

Și de aceea Te rog, Domnul sufletelor, fă milă iară și iară cu noi și Tu Însuți ne întâmpină pe cale când, ca pe niște prunci mai mari, ne vor afla Zorile. Tu Însuți ne trezește dinspre somnul necunoștinței noastre, înspre nesfârșita Ta regăsire și călăuzire. Tu ne poartă, Tu ne grăiește și ne povățuiește! Și mai ales, Doamne al Învierii, pururea ne învață să nu ne îmbătrânim proprii copiii, ci noi, printr-înșii, să redevenim fii ai Tăi. Tu Singur ești Cel Care vecinic Îți amintești Chipul lor cel dintâi, în care i-ai făptuit. Nu îngădui, Doamne, ca pentru păcatele noastre să piară în uitare ori neființă. Ci pururea ține – i cuprinși în gândul Iubirii Tale...

Îți mai recomandăm și: Copiii – o invitație de a ne uni mai mult cu Hristos

Copiii umplu văzduhul de fericire cu gesturi simple și spontane