Păcatul părinţilor îi duce pe urmaşi, direct sau indirect, la boală şi moarte. El nu se substituie deloc factorilor genetici, biochimici, fiziologici, sociali etc., implicaţi în apariţia şi dezvoltarea maladiilor. Dimpotrivă, în general toate cauzele acţionează „mână în mână”, de parcă şi-ar transmite ştafeta una alteia. Medicina şi psihologia contemporană ne demonstrează în mod convingător lucrul acesta.

Rezistenţa la boală depinde de ereditate, de imunitate, de educaţie, de mediul înconjurător etc. Un rol însemnat este jucat aici de reacţia noastră la evenimente, de nivelul controlului şi stăpânirii noastre de sine, de abilitatea de a face faţă propriilor emoţii şi simţăminte. Slăbiciunea de caracter, irascibilitatea, firea suspicioasă, ranchiunoasă, orgolioasă, mulţumirea de sine şi celelalte patimi ale adulţilor sunt aliaţi puternici ai bolilor.

Iar acum să argumentăm corectitudinea afirmaţiilor noastre. Vom analiza un fragment relativ mic al vieţii omeneşti: de la zămislire până la naştere. Premizele dezvoltării sistemelor de organe şi a personalităţii sunt create intrauterin. Tocmai în această perioadă sănătatea copilului depinde în cel mai înalt grad de purtarea părinţilor lui. „Copilaşul e ca aluatul: ce-ai frământat aceea creşte”, spune zicătoarea rusească, iar alta chinezească, o întăreşte: „Ai sădit păr? Nu aştepta piersici”.

(K. V. Zorin, Păcatele părinţilor şi bolile copiilor, traducere din limba rusă de Adrian şi Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, Bucureşti, 2007, p. 33-34)