Copilul vine pe lume și se dezvoltă, de regulă, în familie, în acest cuib uman, precum păsărelele în cuibul pe care l-a făcut mama lor. Tot secretul este să existe în familie o astfel de atmosferă încât copilul să trăiască afecțiunea, să simtă autoritatea părinților și siguranța pe care i-o dă prezența lor, să simtă iubirea părinților și, în general, a întregii familii. În familie, copilul nu este ajutat numai de tatăl și de mama lui. Unii specialiști spun că uneori copilul împrumută mult mai multe de la frații lui. Atunci când părinții creează o atmosferă potrivită în casă, jocurile, discuțiile, întreaga coexistență ajută pe copil să se dezvolte în cel mai bun mod.

Între copil și părinți, între cei mici și cei mari nu poate avea loc un dialog edificator, așa cum poate avea între frați. Chiar și atunci când unul dintre frați ridică mâna asupra celuilalt și ajung la ceartă sau plâng, sau când unul ia jucăria fratelui și acesta se repede asupra lui, dacă părinții știu să abordeze potrivit situațiile, aceste mici ciocniri pot avea o rezolvare bună. Certurile dintre frați nu sunt întotdeauna rele. Trebuie, însă, ca atmosfera din casă să conducă la finalul pozitiv.

În familia care se bucură de harul și luminarea lui Dumnezeu, unde părinții știu să-și joace bine rolul lor și creează o atmosferă pe care am putea să o numim „atmosfera Bisericii din casă”, în acestă familie, așadar, dacă presupunem că se întâmplă ceva între frați, sau, uneori, chiar între copii și părinți, dacă se întâmplă într-o atmosferă propice, finalul este pozitiv.

(Arhim. Simeon Kraiopoulos, Părinți și copii, Editura Bizantină, București, 2005, pp. 41-41)