Trebuie să ne temem mai mult de pericolul „sărării” excesive decât de cel al „sărării” insuficiente. Nu oricărui suflet i s-a dat să simtă din copilărie adierea Duhului Sfânt. Nu poţi „altoi” cu de-a sila harul în suflet. Dacă cel căruia i s-au dat patru talanţi ÎI simte din copilărie pe Dumnezeu şi bucuria de a fi împreună cu El, cel căruia i s-au dat doar doi simte acelaşi har doar în pragul mormântului, după ce şi-a săvârşit deja calea pământească.

Aşa încât nu trebuie împovărat copilul cu formele exterioare ale religiei, ca nu cumva, ajungând adolescent, să renunţe la cei doi talanţi ai săi, să nu-i îngroape, crezând că dacă cinci oricum n-o să dobândească, nu merită să se străduie pentru a dobândi măcar patru. Domnul însă i-a menit celui de-al doilea aceeaşi răsplată că primului, pentru că în „gospodăria” Lui este nevoie de vase de tot felul: şi din lut, şi din metal, şi din porţelan, şi din cristal. În mod analog, fiecare îşi are măsura sa la rugăciune – totul este ca ea să vină din inimă şi să ardă de iubire pentru Dumnezeu, încât religia să fie pentru sufletul fraged bucurie, sprijin, călăuză în viaţă, nu povară apăsătoare, care-l împiedică să meargă.

Dumnezeu să-i ajute pe părinți și pe educatori – cu adevărat, aceştia au nevoie de înţelepciunea de şerpi, pentru primirea căreia ar trebui să se roage lui Dumnezeu cu osârdie şi căldură. Nu poţi aborda întotdeauna doar prin şabloane problema educaţiei copiilor. Trebuie luată în calcul ereditatea, precum şi faptul că părinţii înşişi sunt oameni păcătoşi. Doar şi Domnul a zis în parabola Sa că unuia i s-au dat cinci talanţi, altuia – doi, altuia – numai unul. Dacă i se cere copilului căruia i s-au dat doi talanţi acelaşi lucru ca cel căruia i s-au dat cinci, educatorul va da greş: sufletul copilului se va frânge din pricina încordării prisositoare.

(Viaţa de familie, Editura Sophia, Bucureşti, 2009, pp. 96-97)