Pretențiile exagerate ale părinților dezechilibrează copilul

La şcoală, băieţii se înfruptă cu crenvurşti, salam şi aşa mai departe. Iar copilul nostru se uită la ei cu invidie, osândindu-i: „Ce păcătoşi! Astăzi e post!”. Reaua voinţă faţă de colegi, născută de invidie şi de osândire, creşte treptat în cel mic. Este nevoit să-şi ascundă greşelile, întârzierile, lenea, poznele, să îşi mintă mama, tatăl şi pe ceilalţi.

Luând în considerare situaţia contemporană, se recomandă să fim prudenţi în pretenţiile pe care le avem faţă de copii, pretenţii care într-o serie de cazuri pot să dea rezultate nu pozitive, ci dimpotrivă.

Religia este „sare”. Sarea este bună, a zis Hristos, dar ştim cu toţii ce se întâmplă când pui în mâncare prea multă sare... De aceea, în educaţia copiilor vremii noastre se recomandă prudenţă şi tact, nu scheme stricte, fiindcă în viaţă se observă fenomene de genul următor.

Copilul, ca majoritatea copiilor, se scoală dimineaţa cu greu ca să meargă la şcoală. Nu face nici un fel de gimnastică de înviorare, însă părinţii au grijă ca el să se scoale la rugăciune.

Rugăciunea micuţului să fie atunci simplă, însă fierbinte, pornind din inimă: „Doamne! Mă duc la şcoală! Ajută-mi să fiu atent, să fiu harnic şi să-mi meargă mintea. Păzeşte-mă de oameni răi, de necazuri, de greşeli. Trimite-mi înger sfânt ca să mă ajute şi să mă păzească. Merg după voia Ta, aşa că binecuvântează-mă, Doamne!”. Şi făcându-şi cruce cu evlavie, copilul să plece cu conştiinţa că merge să împlinească lucrul pe care i l-a dat Dumnezeu să-l facă.

Ce vedem însă că se întâmplă de fapt? Micuţul turuie în grabă rugăciunile pe care le-a învăţat pe dinafară, fără să le înţeleagă, îşi face cruce neglijent, bate metanii şi trage cu ochiul la ceas. „Of, ce lungă e rugăciunea asta”, gândeşte el. Totuşi, nu poate să o scurteze, că doar bunica e cu ochii pe el. Telefonul sună pe neaşteptate. Bunica se îndepărtează pentru o clipă. Ce fericire! Poate să plece mai repede să se zbenguie câteva minute în plus cu copiii în curtea şcolii. A trecut peste lungul şir de rugăciuni de pomenire şi de nume din pomelnic ‒ că doar ce treabă are el cu astea? Nu i-a cunoscut pe oamenii al căror nume i s-a poruncit să-l rostească ‒ şi atunci, nu e totuna pentru micuţ ce soartă au dincolo de mormânt? „Pe deasupra, sunt toţi în Rai, fiindcă bunica zice că au fost oameni buni”, chibzuieşte el.

La şcoală, băieţii se înfruptă cu crenvurşti, salam şi aşa mai departe. Iar copilul nostru se uită la ei cu invidie, osândindu-i: „Ce păcătoşi! Astăzi e post!”. Reaua voinţă faţă de colegi, născută de invidie şi de osândire, creşte treptat în cel mic. Se încaieră bucuros cu ei, îşi face reputaţie de „nervos” şi „irascibil”. După o vreme, acasă deja nu mai ascultă de părinţi totdeauna şi imediat. Este pedepsit şi deja se teme de pedepsele respective. Este nevoit să-şi ascundă greşelile, întârzierile, lenea, poznele, este nevoit să îşi mintă mama, tatăl şi pe ceilalţi.

Şi, de fapt, ce-l împiedică? În curând o să-şi cumpere de la chioşc crenvurşti, că doar „ei” n-o să afle. Dar Dumnezeu? „Las' că mă pocăiesc la spovedanie, o să zic aşa, în general, că nu am fost ascultător, şi gata. Părintele o să-mi dea dezlegare, Dumnezeu o să mă ierte”.

Şi astfel, puţin câte puţin, copilul se „rupe” lăuntric de severitatea şi de nevoinţele religiei şi începe să se simtă mai „vioi” şi mai „vesel”. Şi cine alţii decât părinţii sunt vinovaţi de faptul că jugul i-a devenit de nesuferit copilului şi că acesta năzuieşte să scape de el? Mai bine i-ar fi dat posibilitatea de a se hrăni la fel ca ceilalţi, de a se juca şi a se plimba cu prietenii, decât să-l silească să se ascundă, să înşele, să viclenească şi să se roage în chip făţarnic!

(Viaţa de familie, traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, Bucureşti, 2009, pp. 91-93)

Ultimele din categorie