Crăciunul este despre Pruncul Emanuel și despre Maica Sa
Crăciunul este despre bucurie, da. Însă și despre o mare și adâncă taină: taina prin care un Prunc Preasfânt a putut purta în tăcere și iubire, durerea și groaza acestei lumi. Poate tot o bucurie totuși. Una mai matură – bucuria de suferi, numai să îl vezi pe cel iubit mântuit.
Pentru noi, în general, Crăciunul este despre bucurie, despre Nașterea Domnului și colinde. Bun și frumos lucru este.
Pentru mine, însă, Crăciunul rezonează și altfel uneori. Și nu o dată Domnul a îngăduit ca de Crăciun să am încercări mari și să primesc multe dureri în inimă. M-am tot întrebat de ce și, tot înțelegând și aceste alte sensuri ale Nașterii Sale, am început să pricep și sensul rănilor primite.
Pentru mine, Crăciunul este despre Pruncul Emanuel și despre Maica Sa.
Despre o Mamă care știa că i se apropie sorocul și a trebuit să plece în condiții rudimentare departe de casa sa. Noi, mămicile, știm câtă grijă avem în suflet când urmează să naștem, cum planificăm fiecare aspect al nașterii ca puiul nostru să vină în siguranță pe lume, să fie dat pe mâini bune într-un spital igienic și cu personal profesionist și serviabil. Maica lui Dumnezeu a călătorit pe un măgar și, în străinătate fiind, a fost alungată de la fiecare poartă. Ea nu a avut un soț puternic alături, ci un biet bătrân, bucură-te, bunule Iosif! Nu a avut spitale, ci un grajd. Știm toate acestea, dar dacă ne folosim puțin empatia, oare cum vom simți acest moment? Noi, mămicile veacului modern, cum o vom îmbrățișa cu gândul inimii pe Măicuța noastră dragă, la care ne punem nădejdea la fiecare naștere?
Crăciunul este despre Pruncul Emanuel. Adâncă Taină. Lăcrimez cu inima de câte ori îmi vine în minte Pruncul Emanuel. Și poate nu mi s-ar fi întâmplat acest lucru dacă nu aș fi avut prunci. Prunci care m-au născut mai adevărat. Privind ochișorii lor, lăsându-mă privită de seninul și curăția ascunsă în ei, înțeleg mai bine ce înseamnă neprihănitul Prunc dumnezeiesc. Dacă niște fii ai oamenilor pot fi atât de nevinovați și candizi, cum va fi fost Fiul lui Dumnezeu? Am și eu un fiu purtând numele Emanuel și atâta har am primit în vremea prunciei sale, încât cu nespusă dorire am început mai mult a-L iubi pe Pruncul Emanuel. Emanuel a fost un copil cuminte și mă făcea să cuget adesea: cum o fi fost Fiul Tatălui, Emanuel? Nu mai știu cum Îl percepeam pe Mântuitorul înainte de a avea copii, dar știu că prin ei simt ca înțeleg din ce in ce mai bine, cu inima, tot ce este legat de Domnul – Tatăl (Părintele), Fiul și Duhul Sfânt.
Îmi strâng nesătulă la piept pruncul și în el Îl iubesc pe Fiul și iarăși înapoi, prin Fiul – pe puiul meu, cu nevrednicie și cutremur mai mult îl iubesc.
Așadar, Crăciunul este pentru mine și despre Nașterea de prunci, despre cei prin care ne vine nouă, femeilor, nașterea din nou, după cuvântul Scripturii: femeia prin nașterea de prunci se mântuiește. Iar mântuirea nu e un certificat, e o dinamică, o transformare, o metanoia de toată vremea.
Ne este teamă să zămislim. Vin vremuri tulburi. Așa este. Dar să nu refuzăm Viața pentru asta, să nu Îl refuzăm pe Domnul Care ne invită să ne împărătească poate cea mai mare taină a Sa, Iubirea roditoare, Iubirea dintru care ne-a făptuit și pe noi, ca fii a săi. Este greu, este imposibil, știu. Acest imposibil care ne demontează ca să ne recreeze mai adevărat, după chipul cel nou, acest imposibil care să facă loc neapărat lui Dumnezeu în viața noastră cochetă și de bun simț. Să-I facă loc viu, real, nu doar în teorie. Și abia când cele ale noastre devin imposibile, Îl chemăm cu adevărat, ne zdrobim, moare omul cel vechi. Și atunci vine Crăciunul, Nașterea din nou.
Nici Maica Domnului nu a născut în vremuri safe. Nu. Era sa fie ucisă cu pietre, știm bine. Și Ea știa aceasta. Dar a primit Pruncul. L-a primit pe Fiul Tatălui, L-a purtat în tăcere și smerenie și L-a născut mai unsafe ca oricare dintre noi, femeile acestui veac.
Iar Pruncul a venit pe lume în vremuri mai tulburi. La nici câteva zile, urgia lui Irod a făcut prăpăd între prunci. Câte dintre noi ar fi născut știind ce se va întâmpla în rândul copiilor după aceea? Eu personal îmi recunosc groaza. Dar iată provocarea și darul lui Dumnezeu. Iată Biruința. Uneori asociez refuzurile de a naște prunci și avorturile, cu acest moment barbar al lui Irod, de a ucide pruncii nou născuți și cu tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul. Amețit de plăcerile lumii, un alt Irod, nu știa pe cine ucide acolo, în subsolurile pământului, ca într-un beci al ființei umane. Așa percep eu avortul. Un Irod îmbătat de veacul acesta, de plăceri amestecate cu frici, dând poruncă asupra unui suflet neprihănit, aflat în subsolul ființei noastre. Câtă beznă avem în suflet!
Așadar, cu riscul că poate aduc mâhnire în inimi, mărturisesc că pentru mine Crăciunul este și despre refuzul de a naște prunci, despre trauma avorturilor, gândind la genocidul lui Irod cel învechit în întuneric. Iar Pruncul Emanuel știa aceasta, știa toate, Dumnezeu fiind și le purta în tăcerea Sa de Prunc preacurat, oferindu-Se lumii, nouă oferindu-Se, în toată fragilitatea și vulnerabilitatea unui Prunc.
De aceea, mă întorc de unde am pornit, căci iată, acesta este Crăciunul: Pruncul Emanuel. Cel Care toate le purta în taină în inima Sa. Toate le știa Acest nevinovat Copil Preasfânt și El este chipul tainei.
Crăciunul este despre bucurie, da.
Însă și despre o mare și adâncă taină: taina prin care un Prunc Preasfânt a putut purta în tăcere și iubire, durerea și groaza acestei lumi. Poate tot o bucurie totuși. Una mai matură – bucuria de suferi, numai să îl vezi pe cel iubit mântuit.
Mă întreb adesea: cum poate o Ființă atât de vulnerabilă să poarte cu atâta delicatețe sărăcia noastră, respingerea, durerea, iar nouă tuturor să ne împărtășească tihnă, bucurie, har? Atâția ani asociam Nașterea Domnului doar cu fericire. Mulți se întreabă de ce ținem post pentru o sărbătoare neumbrită de suferința răstignirii? Toate pentru că El, Fiul cel fără de prihană, a acoperit cu delicatețea Sa propria suferință. A lăsat slava dumnezeiască, lumina Raiului, ca să vină ca un pui de om, vulnerabil, în frig, sărăcie, amenințare, între animale. Iar nouă ne-a spus să ne bucurăm: Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni, bunăvoire! Pace, tihnă lăuntrică, bunăvoire între oameni. Nu ne-a aplecat ochii către cele ce suferea El, ci S-a gândit doar la noi, la bucuria noastră.
Mi se zdrobește inima și mă umilesc. Iată, vine din nou Crăciunul! Hristos Se naște! Iar Pruncul Acesta poartă din nou acum, în aceeași tăcere, durerea veacului acestuia – durerea războiului, durerea avorturilor, durerea păcatelor revărsate dintr-o greșit înțeleasă libertate. Pruncul Emanuel, Cel din veac profețit, ia asupra Sa durerea întregii umanități. El, mai conștient decât oricare dintre noi, cuprinde și poartă în tăcere, groaza felului de a fi al omenirii. Și nu o face ca noi (câți dintre noi, adulții, nu ne plângem de greutățile noastre?), ci o poartă cu delicatețe și noblețe, fără ca nimeni să știe de El. El, un Copil!
Cât am dori să îi protejăm pe fiii noștri, cât de sensibili ne par și cât am vrea să nu poarte asupra lor ceva care să îi afecteze! Cât de mult mi se umilește inima când îmi amintesc chipul lui Emanuel-Efrem prima oară când am plecat la școală! A suferit, l-a durut și ar fi izbucnit în plâns, dar, nu știu de ce, a tăcut. Dacă ar fi plâns, ca ceilalți frați, aș fi suferit cumplit, dar acea privire îndurerată pe care el a ales să o îngroape în tăcere, m-a zdrobit de tot. De ce a tăcut? Nu știu nici acum... Avea doar doi anișori...
De aceea, când cuget la Pruncul Emanuel, inima mea lăcrimează tăcută: cum a putut El, Prunc mai nevinovat decât oricare dintre copiii noștri, să poarte în tăcere lacrima acestei lumi?
A lăcrimat neștiut de nimeni, a suspinat. Iar suspinul acesta încă răsună în adâncul ființei noastre, căci El S-a unit cu firea aceasta, care sunt eu, care ești tu. Lacrima Lui izvodește și în pieptul tău și al meu, pentru că acum suntem una cu El, în taina iubirii unui Neprihănit și Preasfânt Prunc: Emanuel. Dacă vom reuși să facem liniște din când în când, vom auzi acest suspin, șoapta acestei lacrimi dumnezeiești, care ni se împărtășește nouă acum și în veac în staulul inimii noastre.
Căci fără de timp este Domnul și pururea Se naște întru noi și Se unește cu noi. Acum. Aici. În fiecare Liturghie, prin dumnezeiasca Euharistie, în adânc de rugăciune, în clipe de slavoslovie, căci Cu noi este Dumnezeu!
Pruncule Emanuel, cine Te poate înțelege mai bine decât inima celui care se ascunde în rugăciune și Tu îi împărtășești înlăuntru taina tăcerii cu care ne-ai iubit? Iartă nouă felul cum Te primim, mai stai o clipă și Te odihnește în privirea pruncilor noștri și dă nouă, Doamne, ca să plinim rodul mult dorit al smeririi Tale – a petrece noi precum Tu dorești, dând Slavă lui Dumnezeu, întru pace și bunăvoire unul către altul!