– Pustnicii, a zis Monahul Hrisostom, sunt oameni înţelepţi. Biserica noastră este venerată din pricina lor, fiindcă o sprijină prin viaţa lor sfântă şi sunt, după Palama, „profeţi ai Noului Testament, crainici ai împărăţiei ce va să vină”. Viaţa lor eroică, în peşteri şi Colibele lor înfricoşătoare, provoacă teamă şi evlavie. În aceste Colibe, răsună de sute de ani imne şi cântări duhovniceşti, şi stâncile pe care acestea sunt înfipte, rămân martore fără glas ale plânsului sufletelor iubitoare de Dumnezeu. Umbrele câtor Pustnici, ale căror nume sunt scrise în cer, nu rătăcesc în încăperile lor rudimentare şi îngheţate!... Câţi Palama, Filotei, Nichifori, Grigori, Nicodimi, câţi Cuvioşi nu au trăit în ele ca isihaşti desăvârşindu-se prin „rugăciunea minţii”!...

– Părinte Hrisostom, a întrerupt avocatul, am auzit lucruri ciudate despre Colibele Pustnicilor din Athos şi aş dori să le văd împreună cu prietenul meu. Mi s-a recomandat, însă, că înainte să cobor în ele, trebuie să mă... mărturisesc! Atât de primejdioasă e coborârea în ele...

– Adevărul e, a răspuns Monahul Hrisostom că unele din ele sunt greu accesibile. Ca şi Ascetismul, aşa şi sălaşurile Pustnicilor au particularitatea lor. Colibele acestea nu au nimic comun cu casele de la ţară din Grecia.

În conceperea planului lor există o excentricitate primitivă. Este suficientă o crăpătură sau o proeminenţă în stâncă, ca ea să formeze „terenul de casă” ideal pentru un Pustnic. Sunt numite în chip potrivit „cuiburi de vulturi”. Sunt constituite într-un spirit arhitectonic rudimentar, exact ca şi ascetismul. Zadarnic ar căuta cineva în ele confort. Multe s-au scris despre Colibe, dar mă îndoiesc dacă s-a spus tot adevărul, fiindcă mentalitatea Pustnicilor care le-au construit ne este inaccesibilă. Înainte de toate, ea nu urmează logica. Pentru pustnici, linia dreaptă nu este drumul cel mai scurt. Ei preferă, în mod surprinzător, să se caţere, decât să păşească pe cărări accesibile. Nu caută riscul, primejdia, cu orice preţ – „să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău” (Matei 4, 7) – nu sunt adepţi ai dogmei „trăirii în mod periculos”, dar consideră primejdia ca un element de progres moral. Cel care coboară pentru prima oară în ele cu ajutorul lanţurilor, mulţi ani după aceea e îngrozit şi numai de amintirea lor.

Oameni ciudaţi, ei ocolesc „bulevardul” pustnicesc comod şi neprimejdios şi simt o bucurie negrăită să se lege cu lanţuri şi să urce, să urce, ca să ajungă la peşterile lor. Cine ştie? S-ar putea ca ei să gândească mai drept decât noi. Fiecare Colibă a unui pustnic în Sfântul Munte e un altar aprins, în care domneşte numai Dumnezeu. Sunt nişte biserici risipite pe locurile cele mai sfinţite şi neîntinate, iar monahii sunt preoţii lor. Multe din ele s-au identificat atât de mult cu stâncile, încât străinii care navighează pe acolo de-a lungul promontoriului nici nu pot să bănuiască existenţa lor. Colibe şi stânci fac un trup.

E cu neputinţă ca un om să trăiască în condiţiile pustiei, dacă cel puţin pe jumătate nu trăieşte în cer. Pustnicii sunt oameni de mare rezistenţă. De asemenea, în colibele lor oricine ar putea vedea un aranjament armonios al celor mai neînsemnate lucruri, care, în simplitatea lui, ar putea reprezenta cel mai frumos ritm de împodobire. Fiecare lucru separat şi toate împreună în Coliba ascetică vorbesc atât de adânc sufletului! Şi primesc o expresie atât de melancolică, de parcă ar rătăci în ea duhul trist al Ecleziastului: „Deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciuni”. Duhul plânsului şi întristării după Hristos planează deasupra Colibelor Pustnicilor. Oraşele, desigur, se complac în construcţiile lor cu linii frumoase. Sfântul Munte, însă, e venerat pentru Mănăstirile lui seculare şi impunătoare, ca şi pentru Colibele lui umile. Dar dacă Monahul trebuie să se laude în Domnul, în ce altceva ar face aceasta dacă nu în Moaştele preasfinte ale Bisericii vechi şi în simbolurile strălucirii şi civilizaţiei Bizanţului pe care le-au păstrat cu atâta evlavie Sfintele Mănăstiri Împărăteşti? Şi totuşi! Toate acelea ne strălucesc numai dintr-o răsfrângere. Constituie o slavă, dar cea a trecutului. Avem însă ceva slăvit şi în prezent: „Cuiburile Vulturilor”, ale Pustnicilor noştri! Colibele Isihaştilor Athosului! O, Dumnezeul meu, cât de scumpe sunt în ochii Tăi Colibele acestea!... Şi cât de mult se bucură Duhul Tău de ele!... Oare nu dintr-o Colibă a răsărit împărăţia cerurilor? Nu sunteţi de acord, fraţilor, a continuat Monahul Hrisostom, că dintr-o colibă a răsărit împărăţia cerurilor? Şi nu dintr-un palat impunător?...

– Nu numai dintr-o Colibă, a zis teologul, dar lucrul cel mai paradoxal dintre toate e că pentru împărăţia cerurilor, pământul s-a micşorat în chip tainic, oferind Domnului său cu mare zgârcenie o suprafaţă extrem de mică, „pentru că nu mai era loc în casa de găzduire” (Luca 2, 7)... Ciudat!... Şi zice un apologet al Creştinismului: „Dacă ar fi fost vorba să inventăm noi religia şi Revelaţia, nu am fi ajuns niciodată la o atât de smerită Revelaţie, care începe cu naşterea unui prunc în iesle şi sfârşeşte cu moartea lui pe Cruce la acel popor care era socotit gunoiul umanităţii”. Şi „Revelaţia nu ar fi adevărată, dacă nu s-ar opune raţiunii noastre orgolioase şi corupte provenită din răsturnarea morală a neascultării şi a relei vieţuiri”. Iar Pascal strigă: „Recunoaşteţi, deci, adevărul religiei în însăşi întunecarea religiei, în indiferenţa noastră faţă de cunoaşterea ei”. Ca să fie mari, toate lucrurile mari trebuie să fie şi smerite...

(Teoclit Dionisiatul, Dialoguri la Athos, Volumul I – Monahismul aghioritic, traducere de Preot profesor Ioan I. Ică, Editura Deisis – Mănăstirea Sfântul Ioan Botezătorul, Alba Iulia, 1994, pp. 152-155)