Din Duminica Crucii a izvorât o săptămână întreagă în care am meditat și am gândit asupra rodului acesteia în viețile noastre. Deranjantă ca un răsărit de soare în ochii furilor, Crucea rămâne o dimineață fără sfârșit în dăruirea vederii Învierii. Supără leneșii în închinare și suficienții în cunoașterea lui Dumnezeu. Nu altfel Duminica acesta a Sfântului Ioan Scărarul. Pentru prăznuirea întâlnirii cu gândirea sa duhovnicească Biserica ne-a dăruit două Evanghelii: Vindecarea fiului lunatec (Marcu 9, 17-32) și Predica de pe Munte – rostirea Fericirilor (Matei 4, 25; 5, 1-12). Și una, și cealaltă încarcă de emoție sufletul nostru, dar parcă vindecarea celui care pare pierdut pe veci este icoană la vremea aceasta de durere sufletească în care ne sunt încercate viețile. 

Dintre toate ale Evangheliei dintâi aș vrea să reținem două aspecte. Primul este că Sfântul Ioan Gură de Aur așază vindecarea copilului în dreptul învierilor. Fiul văduvei din Nain, fetița lui Iair și Lazăr sunt frați de Cruce cu puștiul chinuit de demon spre durerea tatălui ce ieșise înaintea lui Iisus Hristos. Îndrăznesc să vă aduc aminte că martorii acestor învieri sunt comunitățile prezente. O văduvă însoțită de comunitate pe drumul durerii, un tată mai mare al sinagogii dar tată „micit” de durerea pierderii fiicei sale, două surori și o comunitate întreagă ce se teme că mortul Lazăr „miroase” și tatăl acesta însingurat de boala fiului său dar însoțit de mulțimea curioasă. Tristețea mamei văduve, rugăciunea tainică a tatălui, așteptarea plină de sens a surorilor lui Lazăr și incredibilul strigăt al tatălui feciorului lunatec ne dăruiesc tabloul suferinței dinaintea morții. Cel din urmă oferă și lecția înțelegerii limitei credinței noastre: „Cred, Doamne, ajută necredinței mele!”. Este lecția decenței dinaintea tuturor acelora care se cred stăpâni unici pe creștinism și care cred că sunt mai presus decât ceilalți în împlinirea voii lui Hristos Iisus. 

Al doilea aspect e mai degrabă un gând ce mă încearcă. Îndrăznesc să Vă spun că fiecare dintre oamenii aceștia semnifică treptele Scării Sfântului Ioan. Icoane de răbdare și nădejde. Care sunt mai degrabă întâmpinați de Hristos înainte de a exprima orice gând. Pentru aceea, ori de câte ori recitesc Scara Sfântului Ioan, înțeleg în inima mea că este o scară pe care coboară Dumnezeu să ne învețe calea spre Rai mai degrabă decât o scară care, împlinită, te urcă în Rai. Nu întâmplător măsura Scării e dată de împlinirea Fericirilor. Care încep cu „simpla” chemare la smerenie, deșertare de duh propriu și umplere de șăgalnica inteligență a Duhului Sfânt. Prezent dar ca o adiere de vară peste frigul din lume și viață. 

Pentru aceasta Duminica se umple de sens în viața cotidiană. Nu e simplu îndemn la lectura unei lucrări patristice – Scara Raiului a Sfântului Ioan Scărarul – cât la citirea sufletului nostru în lucirea de luciditate a Raiului. E prinderea în sens a modului în care Dumnezeu se face împreună urcător cu noi spre Rai coborând în chip tainic la îndemâna noastră. Este ceea ce surprindea Părintele Profesor Ioan Ică Senior în cuvinte simple, dar profunde, atunci când vorbea despre „dublul caracter pascal al Liturghiei”. Ca o Înviere care urcă sub chip de dar omenesc – pâine și vin – și concomitent coboară în chipul Trupului și Sângelui Mântuitorului. De unde și provocarea cea dinainte de prefacere: „Ale tale, dintru ale Tale, Ție Îți aducem de toate și pentru toate”. Care real poate fi socotită sinteza Scării și Fericirilor prin care învățăm cum străbatem Scara spre Rai până ea devine Scara Raiului. 

Suntem așadar în Duminica în care suntem încurajați să nu ne temem de necredință, ci să o punem la picioarele Mântuitorului. Să Îi cerem să confrunte inima noastră și să afle că ea este aprinsă de Fericiri și așezată măcar în dreptul Scării Raiului dacă nu pe primul fuscel. Să ne readucă aminte că orice lucrare am îndeplini ca efort uman tot în mila Lui ne este judecată și că judecata Lui este sprijinirea noastră dinaintea judecății umane. Suntem fii îndoielii, dar și ai nădejdii. Mila lui Dumnezeu ne cheamă să vedem Învierea. Să ne îngăduim strigătul de nădejde: „Cred, Doamne, ajută necredinței mele!”. Și să știm, fundamental să știm, că nu ne lasă fără răspuns. Și că iubirea Lui este mereu biruitoarea necredinței noastre!