Domnul ne iubeşte atât de mult, încât noi înşine nu ne putem iubi pe noi înşine aşa; dar când sufletul e în întristare, el crede că Dumnezeu l-a uitat şi că nici măcar nu mai vrea să se uite la el, şi atunci suferă şi se chinuie. Dar nu este aşa, fraţilor. Domnul ne iubeşte fără sfârşit, ne dă harul Duhului Sfânt şi ne mângâie, Domnul nu vrea ca sufletul să fie abătut şi nedumerit în ce priveşte mântuirea lui. Crede deci cu tărie că suferim numai câtă vreme nu ne-am smerit; dar, de îndată ce ne smerim, întristările noastre iau sfârşit, căci pentru smerenia lui, Duhul lui Dumnezeu dă de ştire sufletului că se mântuieşte.

Mare este slava Domnului că ne iubeşte atât de mult, şi această iubire se face cunoscută prin Duhul Sfânt.

(Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii și iadul smereniei, Editura Deisis, Sibiu, 2000, p. 56)