De la începutul veacurilor, iertarea lui Dumnezeu este desăvârşită, neschimbătoare şi necondiţionată. Este mereu lucrătoare întru Hristos: „veniţi la Mine” sună revărsarea de iubire a Domnului. Omul în sine nu are de făcut decât o alegere: să urmeze chemării sau să stea pe loc. Aşadar, stă în puterile noastre să ne împăcăm cu Dumnezeu. Dar fără de credinţă nu mai ajungem nicăieri: fără credinţă nici nu bănuim nevoia unei împăcări.

Credinţa ne-a fost dată ca un fel de unealtă, sau ca un simţ, al şaselea, iar cheia acestuia este iubirea. Nădăjduim în ceea ce iubim, iar în ce nădăjduim, credem; ne putem îngriji de cele lumeşti, putem crede în „bunătatea lui mamona” sau putem să ne îndreptăm iubirea noastră – şi de aici şi credinţa – spre cele ale Domnului. Cea dintâi însemnează lipsirea de lumină, cea de-a doua, deschiderea către ea.

(Tito Colliander, Credinţa şi trăirea ortodoxiei, traducere de Părintele Dan Bădulescu, Editura Scara, Bucureşti, 2002, p. 28)