„Credinţa care tămăduieşte şi mântuieşte” – Predica IPS Părinte Calinic la Duminica a XXIV-a după Rusalii

Sfinţii Evanghelişti aduc în atenţia noastră două persoane: una de doisprezece ani ca vârstă şi care era pe moarte, iar alta care suferea de doisprezece ani. Negreşit că aici numărul 12 nu poate avea alt simbolism decât cel al Împărăţiei lui Dumnezeu, în care nu va mai fi nici durere, nici boală, şi unde nici moartea nu va mai fi o realitate tulburătoare. Vindecarea omului a venit odată cu Întruparea lui Hristos şi, respectiv, odată cu credinţa în El, când moartea a fost înfrântă, iar viaţa a fost afirmată pentru veşnicie!

Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi,

Iubiţi credincioşi şi credincioase,

Mântuitorul Iisus Hristos abia se întorsese din ţinutul Gherghesenilor în patria Sa, numită Capernaum, unde Iair, mai-marele sinagogii, îl aştepta cu înfrigurare.

Iair avea numai o fiică, de doisprezece ani, care era pe moarte (Luca 8, 41-42). Spre deosebire de sutaşul roman (Matei 8, 5), Iair, căzând la picioarele lui Iisus, Îl ruga să intre în casa sa. Reţineţi: „Îl ruga...”. Acelaşi lucru îl surprinde şi Sfântul Evanghelist Marcu: „L-a rugat mult” (5, 23).

Sfântul Evanghelist Matei notează un amănunt interesant: deşi „fiica lui murise de curând”, Iair credea că, venind Iisus şi punând mâna Sa peste ea, „va fi vie” (cf. Matei 9, 18). În atare situaţie, Iair a trecut peste toate opreliştile impuse de interdicţiile Legii şi a venit la Iisus, cu nădejdea că El îl va ajuta, împlinindu-i rugămintea. Nu era un oarecare în acel ţinut, ci era mai-marele sinagogii; numai că suferinţa fiicei sale era mai presus de interdicţiile Legii iudaice, care lui – ca responsabil al sinagogii – nu-i îngăduiau să aibă comuniune şi nici comunicare cu cei consideraţi dizidenţi. Aşadar, barierele interdicţiilor au fost nesocotite şi de Iair, dar şi de Hristos, pentru că Mântuitorul, fără prea multe insistenţe, a dat curs invitaţiei rabinului şi, însoţit de mulţime (Luca 8, 40), a pornit într-acolo. Iisus, Dumnezeu fiind, ştia că o va ajuta pe copilă.

Însă, în drum spre casa lui Iair, intervine o altă întâmplare tot atât de neaşteptată. O femeie din Cezareea lui Filip – în Evanghelia apocrifă a lui Nicodim se spune că femeia se numea Veronica şi că s-ar fi prezentat în faţa lui Pilat ca să depună mărturie în favoarea lui Iisus, iar pentru că a dus o viaţă sfântă i s-a rânduit ca zi de pomenire liturgică 12 iulie – care de doisprezece ani avea scurgere de sânge (metroragie) şi care îşi cheltuise toată agonisita cu doctorii (Marcu 5, 26), însă în zadar, neputând fi vindecată (Luca 8, 43), apropiindu-se de Iisus, s-a atins de poala hainei Lui. Sfântul Apostol Iacov spune că dacă ne apropiem de Dumnezeu, şi Dumnezeu se apropie de noi (Iacov 4, 8). Aşadar, atingându-se femeia de veşmântul Mântuitorului, îndată i s-a oprit curgerea sângelui ei (Luca 8, 43-44).

Probabil că femeia s-a atins de unul dintre ciucurii hainei de deasupra – ciucurii erau semnul manifest că persoana respecta Legea – care la evrei folosea drept manta (Numerii 15, 38; Deuteronomul 22, 12). Leviticul interzicea celui necurat să se atingă de un altul care este curat, pentru a nu-l întina şi pe acela (15, 25). Probabil că la acest lucru s-a gândit femeia, atunci când Iisus, deşi ştia cine s-a atins de El, a întrebat: „Cine este cel ce s-a atins de Mine?” (Luca 9, 45). Iisus, la rândul Său, trece peste prevederile Legii, pentru că El nu a vrut să-i reproşeze femeii atingerea de hainele Sale, ci doar a vrut să-i arate că vindecarea s-a întâmplat cu ştirea Lui, chiar dacă ea s-a atins pe ascuns de El.

Întrebarea „Cine este cel ce s-a atins de Mine?” a atras atenţia lui Petru şi a celor care Îl urmau; în acest sens au şi zis: „Învăţătorule, mulţimile Te îmbulzesc şi Te strâmtorează, şi Tu zici: Cine este cel ce s-a atins de Mine?” (v. 45). Hristos vrea – în iconomia iubirii Sale – să arate că nu era vorba doar de o simplă atingere; din acest motiv, accentuează: „S-a atins de Mine cineva. Căci am simţit o putere care a ieşit din Mine” (v. 46).

Puterea despre care face vorbire este puterea vindecătoare de care avea nevoie femeia care, văzându-se vădită, dar şi îndemnată de privirea iubitoare a lui Hristos (Marcu 5, 32), „a venit tremurând şi, căzând înaintea Lui, a spus de faţă cu tot poporul motivul pentru care s-a atins de El şi cum s-a tămăduit îndată” (v. 47).

Sfinţii Evanghelişti spun că femeia tremura, subliniind emoţia pe care o trăia în prezenţa lui Hristos, ca semn de recunoştinţă pentru tămăduirea primită, dar şi teama pe care o încerca. Ea se temea pentru faptul că L-a atins pe Iisus, necurată fiind, dar şi pentru că încălcase Legea. Însă, spre deosebire de confraţii ei, care erau radicali cu cei care încălcau Legea, Mântuitorul a avut o atitudine peste aşteptările sale. El i-a zis: „Îndrăzneşte, fiică, credinţa ta te-a mântuit. Mergi în pace!” (v. 48). Cine oare ar putea reda bucuria femeii la auzul cuvintelor care-i proclamau vindecarea?

Hristos, spre surprinderea celor din jur, i se adresează femeii ca un părinte propriului copil. O înfiase, graţie credinţei sale, care nu era o credinţă de conjunctură, ci o credinţă neclintită, avându-şi raţiunea şi logica în situaţia limită – aproape disperată – în care se afla. Femeia îşi definise întreaga viaţă ca având sens doar pentru vădirea credinţei ei.

De remarcat este faptul că este singura dată când Mântuitorul i se adresează cuiva cu acest apelativ. Mai mult, Hristos a vrut să arate şi faptul că nimeni nu este necurat când are o suferinţă. De fapt, nu suferinţa ne face să fim necuraţi, ci păcatele. De aceea, Hristos i-a spus să meargă în pace şi să nu mai fie torturată de gândul suferinţei şi al bolii prin care a trecut. Viaţa ei de zbucium lua sfârşit, pentru că, prin iubirea lui Iisus, îşi găsise remediul. Credinţa ei în Iisus Hristos era remediul tuturor suferinţelor şi umilinţelor pe care le îndurase. O credinţă care nu putea fi tăinuită, mai ales că venea din partea uneia care făcea parte dintr-un popor ce se îndepărtase de Dumnezeu.

Şi încă vorbind El, a venit cineva din partea familiei mai-marelui sinagogii, zicând lui Iair: „A murit fiica ta. Nu mai supăra pe Învăţătorul” (v. 49). Câtă sfială! De parcă Dumnezeu ar putea fi deranjat de un om aflat în necaz. Atunci, Iisus, văzându-l pe mai-marele sinagogii deznădăjduit, i-a zis: „Nu te teme; crede numai, şi se va izbăvi” (v. 50). Credinţa este comutatorul care te conectează la Dumnezeu.

Şi, venind la casa dregătorului şi văzând pe cântăreţii din flaut care o tânguiau pentru tinereţea ei (Matei, 9, 23) şi mulţimea care se adunase şi se arăta a fi tulburată de cele întâmplate, Hristos „n-a lăsat pe nimeni să intre cu El decât numai pe Petru şi pe Ioan şi pe Iacov – acelaşi grup de Apostoli va lua parte mai târziu şi la Schimbarea la Faţă – şi pe tatăl copilei şi pe mamă” (v. 51).

Iisus a zis: „Nu plângeţi; n-a murit, ci doarme” (v. 52). O astfel de afirmaţie numai Dumnezeu o putea face. Cum adică nu a murit? Decesul copilei a fost constatat şi de mulţime. De aceea, spusele Mântuitorului au stârnit ilaritate. Sfinţii Evanghelişti au surprins momentul: „râdeau de El, ştiind că a murit” (v. 53); doar fuseseră martori.

Râdeau pentru că nu ştiau că Iisus – Calea, Adevărul şi Viaţa – este Stăpân şi al morţii. De aceea, pentru El, moartea acelei copile nu era decât un somn trecător.

Momentul de ilaritate anunţa însă o nespusă minune, căci Iisus, apucând pe copilă de mână, „a strigat, zicând: Copilă, scoală-te!” (v. 54). Sfântul Evanghelist Marcu redă expresia în aramaică: „Talita, kumi” (5, 41).

Deşi era moartă, Hristos S-a adresat copilei ca unui om care doarme. Şi la glasul lui Iisus, „duhul ei s-a întors şi a înviat îndată; şi a poruncit să i se dea să mănânce” (v. 55).

Acum râsul li s-a întors împotrivă. Spune înţeleptul Solomon: „De cei batjocoritori El râde, iar celor smeriţi le dă har” (Pilde 3, 34).

Hristos nu i-a mustrat, ci le-a dat un semn. Ştia că fetiţa nu mâncase de mult, mai ales că fusese multe zile pe moarte. Nu i-a dat El să mănânce, ci i-a pus pe părinţii ei să-i dea să mănânce, făcându-i astfel instrumente ale dovezii de necontestat că fiica lor înviase. Nu le venea să creadă ochilor. Atunci Iisus le-a poruncit, cum de altfel o făcea de fiecare dată când săvârşea câte o minune, „să nu spună nimănui ce s-a întâmplat” (v. 56).

Cum adică să tăinuiască minunea? Contrar vrerii lui Hristos, Sfântul Evanghelist Matei notează că, dimpotrivă, „a ieşit vestea aceasta în tot ţinutul acela” (9, 26), adică în toată Galileea. O astfel de minune nici nu putea rămâne tăinuită. Ba, mai mult, credinţa femeii şi a lui Iair devine făcătoare de minuni.

Aşadar, Sfinţii Evanghelişti aduc în atenţia noastră două persoane: una de doisprezece ani ca vârstă şi care era pe moarte, iar alta care suferea de doisprezece ani. Negreşit că aici numărul 12 nu poate avea alt simbolism decât cel al Împărăţiei lui Dumnezeu, în care nu va mai fi nici durere, nici boală, şi unde nici moartea nu va mai fi o realitate tulburătoare.

Vindecarea omului a venit odată cu Întruparea lui Hristos şi, respectiv, odată cu credinţa în El, când moartea a fost înfrântă, iar viaţa a fost afirmată pentru veşnicie!

Sursa: arhiepiscopiasucevei.ro

De la același autor

Ultimele din categorie