Credința în Dumnezeu este o mare experiență a omului, cea mai mare. Ea cere toată ființa și toată energia noastră spirituală; ea cere dilatarea la maximum a ființei noastre interioare.

Credința nu înseamnă subiectivism și nici lipsă de mărturii. Credința nu înseamnă proprie înșelare acolo unde mintea nu poate ajunge. Credința este o stare morală în care cunoașterea vine din situarea omului în realitatea concretă, în viață, în așa fel încât nimic nu se interpune. Credința este cunoaștere pe calea trăirii directe a unui fapt, a unei realități. Credința este un act liber pentru că este un act de trăire, de viață; ea apare ca o consecință firească a naturii morale.

Credința dă stabilitate și sens vieții lăuntrice. Omul credincios stă în preajma valorilor permanente; este bun și bogat. Când trece peste el o încercare a vieții nu se năruie, ci crește. Omul credincios se aseamănă copiilor: râde cu lacrimi pe obraz. Încercare, luptă și bucurie.

(Ernest Bernea, Îndemn la simplitate, Editura Anastasia, 1995, p. 75)