Iisus era chemat de durerea unui tată, ca să întoarcă la viață o copilă de 12 ani. Iisus iubea copiii, de aceea mergea la ei cu durerea iubirii. Totuși o femeie bolnavă L-a mai zăbovit, ba, L-a chiar furat pe drum. Stăruim puțin asupra acestui furt, unic în viața lui Iisus. Oare de unde știa femeia aceasta, că atingându-se, chiar pe furiș, de marginea hainei lui Iisus, se va tămădui? O știa din credință și femeia nu s-a înșelat. Deși puterea de tămăduire era de natură spirituală, totuși, bolnava a furat-o printr-o atingere materială. Sluga sutașului este un caz de tămăduire de la distanță, prin credință, adusă de două delegații și e pur spirituală. Aici, Iisus „n-a simțit puterea care a ieșit din El”. Aceasta înseamnă că boala a încetat, îndată ce organismul s-a refăcut la plinătatea lui spirituală. Sfințenia este o energie, păcătoșenia – o degradare. Una reface organismul, alta dărâmă. Dărămarea se oprește îndată ce organismul împrumută, sau chiar fură, pe firul credinței, acea energie, rară sfințeniei. Iisus, însă, a vrut să dea pe față credința femeii și sigur că a privit cu dragoste acest furt original.

Pământean fiind, a te hotărî să-L mărturisești pe Dumnezeu cu orice preț și luare în derâdere e o și mai mare bucurie ce te poate duce până la deschiderea ochilor credinței: să ți se descopere Iisus, Fiul lui Dumnezeu. El, Care e cu noi în toate zilele, până la sfârșitul veacurilor.

A vedea pe Iisus e o fericire ce nu se aseamănă cu nicio bucurie pământească, iar aceasta se întâmplă din când în când și din neam în neam, ca să nu se stingă dintre oameni siguranța existenței lui Dumnezeu.

Credința în Dumnezeu și mărturisirea Lui sunt ieșirea sufletului din întuneric în lumina dumnezeiască, ieșirea în lumina veacului viitor.

(Părintele Arsenie Boca mare îndrumător de suflete din secolul XX, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2002, pp. 75-76)