Credința este o putere de legătură care înfăptuiește unirea desăvârșită, nemijlocită și mai presus de fire a celui ce crede cu Dumnezeu Cel crezut” (Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsul 33 către Talasie, în Filocalia, vol. 3. București, 1993, p. 131).

Ea presupune deci deschiderea omului, prin puterea harului dumnezeiesc, către dialogul iubitor cu Dumnezeu. Iar actul de credință angajează omul întreg, cu tot sufletul și cu tot trupul. Credința nu e doar o adeziune intelectuală la învățătura creștină despre Dumnezeu, ci este un mod de viață susținut de harul divin. De fapt, este răspunsul mulțumitor al omului la chemarea iubitoare a lui Dumnezeu, Cel ce ne-a iubit mai întâi și S-a descoperit nouă. Credința se bazează, așadar, pe acceptarea făgăduințelor lui Dumnezeu Care ni Se descoperă prin Iisus Hristos și pe împlinirea poruncilor Lui în viață.

Credința folosește puterile rațiunii, dar descoperă omului taine, realități duhovnicești și dumnezeiești superioare rațiunii și prin aceasta, dă omului un nou orizont în cunoașterea lui Dumnezeu și a lumii zidite de El. Prin „credința lucrătoare prin iubire” (Galateni 5, 6), omul Îl întâlnește pe Dumnezeu, Cel ce este mai presus de toate, se unește iubitor și înțelegător cu El, se face el însuși templu sfințit al lui Dumnezeu și centru de iradiere a iubirii între semeni.

(Ieromonahul Adrian Făgețeanu, Ieromonahul Mihail Stanciu, De ce caută omul contemporan semne, minuni și vindecări paranormale? Un răspuns ortodox, Editura Sophia, București, 2004, pp. 6-7)