Unii copii au din fire aplecare spre lene, alţii spre minciună şi înşelăciuni, alţii spre răsfăţ şi senzualitate, iar alţii spre lăcomie şi furt. Şi dumnezeiasca Revelaţie confirmă ceea ce se poate vedea din experienţa zilnică. Ea este cea care ne învaţă că copilul vine pe lume molipsit de păcatul strămoşesc şi că prin acest păcat strămoşesc firea copilului este stricată şi înclinată mai mult spre rău decât spre bine. Prin urmare, copilul are în sine această înclinare spre păcat, spre rău, nu o primeşte din afară. Ce-i drept, aceeaşi Revelaţie creştină ne învaţă şi că sufletul copilului este curăţit de păcatul strămoşesc şi sfinţit prin Sfântul Botez – dar înclinarea către păcat, care este slăbită prin botez, nu este totuşi nimicită şi nu este dezrădăcinată cu desăvârşire.

Aşadar, atât experienţa, cât şi Revelaţia ne învaţă că pruncul vine pe lume având o natură nu cu totul bună şi nevătămată, ci predispusă la rău. De aici înţelegem că orice copil nu trebuie să rămână lipsit de educaţie; dimpotrivă, pentru ca din el să iasă o fiinţă morală şi plină de virtuţi, trebuie supus neapărat unei acţiuni benefice din partea unor educatori. Când copilul este lăsat de capul lui, în el se va dezvolta nu principiul bun, care este mai slab, ci principiul mai puternic, principiul rău, la fel cum în lan, dacă acesta este lăsat de izbelişte, cresc nu grâne, ci neghine, mărăcini şi spini.

(Sfântul Vladimir, Mitropolitul Kievului, Despre educaţie, Editura Sophia, Bucureşti, 2006, pp. 68-69)