Există şi căsnicii reuşite? Dacă nu, există posibilitatea de a îndrepta ceva şi cum?

Să fim sinceri. Cred că nu putem găsi, oricât am căuta, o căsnicie ideală. Astăzi şi noi, şi mulţi alţii vom fi de acord că n-am găsit exact ceea ce aşteptam înainte de căsătorie. Este o realitate generală. Sunt foarte puţine excepţii în care cineva să fi găsit tocmai ce a căutat. Nu vorbim deci despre o problemă care-i priveşte doar pe alţii, pe care-i arătăm cu degetul zicând: trebuie să lupte pentru relaţia lor. Sunt problemele noastre de zi cu zi, şi întâmplările noastre, ale oamenilor credincioşi sau necredincioşi de orice vârstă.

Iar la întrebarea dacă este ceva de făcut, eu personal cred că se poate. Şi cred că se poate din două motive. Unul dintre ele, curat teologic şi bisericesc, este că am fost învestiţi în clipa Tainei Cununiei cu ceva dumnezeiesc, cu harul Sfântului Duh. Cel care constituie convingerea noastră şi puterea noastră de a continua. Acesta însă nu a fost lucrat deplin, de la început. În consecinţă, încet-încet, harul primit începe să se arate în funcţie de străduinţa şi încercarea noastră. Prin urmare, aş zice că dacă nu ne străduim pentru căsnicie înseamnă că Îl ignorăm pe Dumnezeu şi Taina primită.

Dar cred că putem face ceva şi dintr-un motiv strict uman. Căsnicia este întâlnirea a doi oameni. Când cei doi se întâlnesc, sunt atraşi de anumite lucruri. După aceea descoperă şi lucruri care îi despart, lucruri care-i fac să se certe, să se depărteze. Au însă un element iniţial important, faptul că la început i-au atras anumite lucruri. Apoi au intervenit problemele. Asta ne spune că avem de la ce pleca, avem un resort în mâinile noastre, pe care-l putem valorifica. Trebuie să facem tot ce putem pentru a menţine şi pentru a dezvolta lucrurile care ne atrăgeau la început, lucrurile care ne plăceau la celălalt. Să nu acceptăm să fie umbrite de probleme!

În afară de asta, de multe ori problemele pe care le întâlnim simţim că ne paralizează, pentru că vedem doar greutăţile, doar lucurile care nu ne plac la partenerul nostru, şi nu ştim cum să reacţionăm, ne preocupăm de copii mai mult şi de regulă ne certăm. Există o rană deschisă. Mai devreme sau mai târziu trebuie să ajungem în acest loc, unde ne recunoaştem atât slăbiciunile noastre, cât şi pe ale celuilalt, unde descoperim cine este cu adevărat celălalt.

Deoarece, îndrăznesc să zic, în clipa în care ne-am căsătorit nu am realizat limpede cine este celălalt, chiar dacă ne cunoşteam de doi-trei ani, chiar dacă aveam o legătură veche. Încet-încet se descoperă chipul real al celuilalt. Şi nu e vorba că a încercat sau nu să-l ascundă, ci că atracţia are loc cel mai des inconştient. Şi asta ni se întâmplă tuturor. În timp, în viaţa de zi cu zi, înţelegem cine este cu adevărat cel din faţa noastră. Şi atunci ce facem? Mi-e teamă că nu am luat de acasă modul în care să luptăm împotriva slăbiciunilor noastre şi a scăderilor celorlalţi. Şi nu am învăţat cum într-o divergenţă să păstrăm unitatea familiei, ca diferenţa să nu se transforme în ceartă sau în confruntare.

Foarte des, la noi, în viaţa socială şi chiar în cea politică, deosebirile de păreri devin confruntări, duşmănii, distanţă sufletească. Şi lucrul acesta nu e luat în seamă. Este o lecţie de viaţă, nu se predă nicăieri. Într-adevăr, lucrarea noastră este grea. Nu pentru că am avea ceva extraordinar de făcut, ci pentru că nu avem experienţa necesară.

Dar pe cât e de greu, pe atât este de frumos. Există multă frumuseţe în lucrarea noastră. Este această nevoinţă, de care am mai vorbit. Şi cum cineva se osteneşte mult pentru a urca un munte, pentru a ajunge în vârf, iar apoi se bucură de frumuseţea pe care o vede de sus, la fel putem aborda şi noi această nevoinţă. Merită efortul să încercăm cu smerenie şi cu mărime de suflet să cunoaştem mai bine părţile pozitive ale soţului nostru, căci poate nu le cunoaştem destul de bine. Şi în paralel ne luptăm să ne micşorăm propriile slăbiciuni. Pentru că slăbiciunile noastre pot scoate la lumină slăbiciunile celuilalt, drept reacţie. Şi aşa, încet-încet, calităţile i se ascund.

Am observat că cele mai multe căsnicii cunosc criza în perioada dintre cinci şi zece ani de la căsătorie. Desigur, criza poate interveni şi mai devreme, în funcţie de cât timp au avut să se cunoască înainte de căsnicie. De obicei se ajunge la o răspântie în cadrul crizei: ori să se despartă, ori să continue o confruntare permanentă, ori să se predea şi să păstreze relaţia lor în stare latentă şi să se apropie mai mult de copii. Dar există şi o altă cale, un alt drum, singurul drum sănătos. Să se cunoască din nou şi să se apropie din nou, să se căsătorească din nou, metaforic vorbind. Aceasta va fi căsnicia adevărată, care va aduce bucuria şi satisfacţia adevărată.

Nu trebuie să vedem crizele şi greutăţile din căsnicie ca pe nişte rele dezastruoase, ci ca pe un prilej de a ne îndrepta pe noi şi legătura noastră, pentru ca astfel să primească şi copiii noştri un model de urmat – de cum putem dialoga, de cum să ne recunoaştem greşelile, de cum să ne luptăm pentru relaţia noastră, de cum să convieţuim cu cei care ne deranjează, care ne supără, de cum putem ierta.

(Părintele Vasilios Thermos, Sfaturi pentru o creştere sănătoasă a copiilor, traducere de pr. Şerban Tica, Editura Sophia, Bucureşti, 2009, p. 241-244)