Aspecte introductive

Capitolul ce găzduiește conținutul pericopei evanghelice de astăzi e unul bogat în conținut. Secvențele narative se succed cu repeziciune, alternând imagini puternice. Domnul hrănește mulțimile, sfătuiește, face aluzii înțepătoare, lovind la temelia unor mișcări cu rol socio-cultural („aluatul fariseilor”) și vorbește despre Pătimirile ce vor să vină. Apostolii nu-L înțeleg. Nu le inspiră încredere Învățătorul în ipostaza Răstignitului. Le place mai mult flash-ul cu El biruitor, tămăduitor, ori făcător de minuni.

Ca guraliv al cetei, Petru ia cuvântul. Aparent grijului, îl roagă, cu subînțeles, să schimbe subiectul. Se alege cu o mustrare acompaniată de epitete care nu-i fac plăcere: „Mergi, înapoia mea, satano! Căci tu nu cugeţi cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor”, îi zice Domnul.

Crucea ca asumare a condiției

Apoi, El cheamă mulțimea și începe să vorbească tuturor despre însemnătatea și elementele definitorii ale urmării Sale. Un element indispensabil al acesteia este luarea Crucii. S-a vorbit mult în teologia patristică despre acest aspect. Au lămurit pasajele obscure oameni mult mai învățați și mai inspirați decât semnatarul acestor paupere rânduri. De aceea, mă voi limita la a menționa doar că asumarea, sinceră și în relația cu Domnul, a condiției umane frizează cei doi versanți ai instrumentului de tortură devenit cheia de intrare în Împărăție aici. În plus, acest lucru este valabil doar în contextul în care arată înspre Hristos. Căci lepădarea de sine fără Dânsul duce înspre depersonalizare și sclavagism, iar luarea Crucii capătă sens doar cu scopul de a avea drept moment succesiv urmarea Cuiva. Iar Acela poate fi doar Omul cu „o” mare!

Prioritățile

De Cruce și urmare sunt legate și prioritățile vieții creștine. Domnul arată că aceasta e conectată cu punerea în valoare a sufletului. Și insistă asupra faptului că acesta și valorile lui, primează în logica divină. Așadar, comoara cea mai de preț a fiecărui om o reprezintă el. Învățătorul subliniază cu privire la acest aspect: „cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul Său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa. Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru sufletul său?”

Salvarea lui e legată de împlinirea poruncilor, trăirea în duhul Evangheliei, iubirea aproapelui și urmarea lui Hristos. Și cea mai bună formă de urmare rezidă în a face faptele Lui. Domnul a fost iertător, milostiv, îndurător și iubitor de oameni. A ipostaziat firescul sfințeniei și superlativul umanului deopotrivă. Aidoma Lui, suntem și noi chemați să facem la fel, fiecare la măsura sa.

Mărturisirea

Crescendo-ul discursului lui Hristos ajunge la apogeu prin două fraze ale căror termeni cheie ar putea fi considerați cu certitudine următorii: mărturisirea și eshatologia. Înspre finele pericopei, Mântuitorul îndeamnă la mărturisire. Una ca nu trebuie făcută cu buzele, ci cu fapta. Trăită. Nu în chip ostentativ, nu cu scopul de a impresiona! Cât se poate de firesc. Acela va fi făgașul călăuzitor înspre veșnicie.

Cuvântul Său se-ncheie cu următorul gând: „Adevărat grăiesc vouă că sunt unii, din cei ce stau aici, care nu vor gusta moartea, până ce nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu, venind întru putere”. În decursul istoriei, pasajul acesta a devenit unul de-a dreptul controversat. Unii exegeți au văzut în el o proorocie cu privire la iminența Parusiei, alții un mesaj încifrat. Un lucru e sigur: între cei care erau de față au existat cu certitudine mai mulți oameni care se vor fi mântuiți. Aceea nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea Împărăția venind întru putere. Căci abia dincolo de granițele ei va începe adevărata lor împlinire.

În loc de concluzii

Hristos n-a vorbit doar Apostolilor și auditoriului căruia tocmai îi astâmpărase foamea prin intermediul unei binecuvântate minuni. Ne-a vorbit tuturor. Lectura acestor pasaje ne deconspiră faptul că și noi suntem chemați a uni pământul cu cerul în îmbrățișarea suavei urmări a Dumnezeului întrupat. Putem face acest lucru mărturisind prin faptă. Iubind dezinteresat pe aproapele în suferință, oferindu-i umărul pe care să plângă și îmbrățișarea caldă de care are nevoie într-o vreme în care cu toții-l ocolesc ca pe un ciumat. Înțelegându-l și călăuzindu-l cu blândețe înspre firescul valorilor creștine. Căci urmarea lui Hristos e una ce are în centrul făptuirea. Îndrăzniți!