Mărturie despre această minune ne-a fost lăsată de istoricul bisericesc Eusebiu, episcop al Cezareei Palestinei (c. 263 - c. 339), admirator şi prieten al Împăratului Constantin.

Iată ce scria Eusebiu de Cezareea:

„Aşa a judecat Constantin, deschizând calea unui gând binecuvântat: anume că toţi cei ce-şi puseseră nădejdea în mulţimea zeilor pieriseră pradă unor întorsături cumplite ale soartei, de nu mai rămăsese după ei nici urmă de neam ori de vlăstare, sau măcar amintirea numelui lor printre oameni, pe când Dumnezeul părintelui său îi dăduse acestuia dovezi vădite şi nenumărate ale puterii Sale. Pe urmă şi-a mai dat el seama că toţi cei ce porniseră până atunci cu oaste spre a-l doborî pe tiran – şi care se avântaseră în bătălie încrezători în mulţimea zeilor lor – o sfârşiseră cumplit: la încheierea luptei, unul din ei fusese nevoit să dea ruşinos bir cu fugiţii, fără să fi izbutit a face ceva, iar altul fusese doborât şi sfârtecat chiar în mijlocul propriei sale oşti, adăugându-se celor care şi-au găsit sfârşitul atunci. Deci, frământând el toate lucrurile acestea în minte, a înţeles că a te supune smintelilor zeilor care nu există precum şi a cădea în atât de ruşinoase rătăciri este o adevărată nebunie; fapt care l-a şi făcut să priceapă că singurul Dumnezeu căruia el se cuvenea să I se închine era doar Cel al părintelui său.

Către Acesta, deci, şi-a înălţat el glasul în rugăciune, rugându-se Lui şi implorându-L să-i descopere cine este El şi să-Şi lase dreapta Sa asupra ţelului care-i şedea înainte. Şi cum şedea împăratul înălţând stăruitoare rugăciune, i s-a arătat un semn cu totul fără seamăn de la Dumnezeu; cărui semn – dacă l-am fi aflat din gura altcuiva – poate că nu n-ar fi tocmai uşor să-i dăm crezare; dar de vreme ce însuşi împăratul, purtătorul de biruinţă, ne-a destăinuit aceste lucruri nouă înşine, celor ce scriem această carte, anume mult mai târziu, când am fost socotiţi vrednici de cunoştinţa şi de prezenţa sa, cine, mă întreb, ar mai putea pune la îndoială exactitatea istorisirii, mai ales că, între timp, viitorul avea să aducă el însuşi mărturie despre adevărul ei?

Deci cam pe la ceasurile amiezii, când ziua începuse să scadă, zicea Constantin că văzuse cu ochii săi chiar pe cer, străjuind deasupra soarelui, semnul mărturisitor de biruinţă al unei cruci întocmite din lumină şi că o dată cu ea putuse desluşi un glas glăsuind: „Să biruieşti întru aceasta!”; după care, la vederea unei asemenea privelişti, fuseseră cuprinşi de uimire şi el şi întreaga oaste care, cum mărşăluia pe drum, venea pe urmele sale şi de aceea asistase şi ea la minune.”[1]

Afară de această mărturie scrisă, Biserica Ortodoxă păstrează ca pe un odor de mare preţ o cruce de lemn despre care tradiţia spune că este cea purtată de Sfântul Constantin ca semn al biruinţei în luptă.

Prea multe informaţii despre această cruce nu s-au păstrat, fiind cunoscut doar faptul că a ajuns la Mânăstirea Vatoped din Sfântul Munte Athos.

În vremea unui atac al piraților arabi din veacul al X-lea asupra mănăstirii Vatoped, ierodiaconul Sava apucase să ascundă icoana Maicii Domnului Vimatarissa, aruncând-o în fântâna Sfântului Altar, împreună cu Crucea Sfântului Constantin cel Mare și cu o făclie aprinsă ce ardea întotdeauna înaintea icoanei Născătoarei de Dumnezeu. Nu reuși, însă, să se scape și el însuși de urgia cotropitorilor, care l-au prins și l-au vândut rob în Creta.

După șaptezeci de ani, în vremea împăratului Nichifor Focas, când Creta s-a izbăvit de pirați și-a recăpătat libertatea, și Cuviosul Sava, fiind acum la adânci bătrâneți, s-a întors în Mănăstirea sa de metanie. Aici îi arătă Egumenului Nicolae locul unde trebuia săpat pentru a descoperi vechea fântână a Altarului, în care – o minune! – găsiră icoana și Crucea plutind drepte deasupra apei, iar lumânarea încă aprinsă, așa cum fusese lăsată cu șaptezeci de ani în urmă!

Cu alte cuvinte, se petrecuse o îndoită minune – sfintele odoare aruncate în apă nu suferiseră vreo stricăciune, prin minunea și purtarea de grijă a Maicii Domnului, iar lumânarea ardea de șaptezeci de ani fără a se mistui!

Astăzi, Icoana Maicii Domnului, Crucea Împăratului Constantin şi lumânarea sunt şi astăzi în sfântul altar al katholikonului Mânăstirii Vatoped.

De-a lungul timpului, Crucea Împăratului Constantin a fost acoperită cu metal pentru a fi protejată şi înfrumuseţată. În cadrul procesiunilor Mănăstirii, părinţii din obşte şi pelerinii poartă în faţă această cruce ca semn al biruinţei, întocmai ca odinioară soldaţii Sfântului Împărat ­Constantin cel Mare.