Text și context

Dens în descrierea unor minuni precum înmulțirea pâinilor, ori vindecarea unui orb, capitolul al optulea al relatării Sfântului Marcu vine să vorbească de asemenea și despre luarea crucii ca semn al urmării lui Hristos. Domnul însuși li se adresează celor care îl urmaseră, oferindu-le o serie de sfaturi prețioase în acest sens.

Lepădarea

Le arată că luarea Crucii, despre care teologia mai veche sau mai nouă a vorbit atât de mult și care a fost analizată in mai multe perspective, e precedată de lepădarea de sine. Cum altminteri ar putea cineva să-l urmeze pe Hristos câtă vreme spinarea lui ar fi încovoiată de felurite patimi, pricini, ori alte griji?

Învățătorul evidențiază de asemenea faptul că: „cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul Său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa”. Cu alte cuvinte, Domnul trebuie să fie prioritatea în viața oricărui creștin. Orice ce încercare de salvare care-L exclude din ecuație este din start, sortită eșecului. Acest lucru este esențial în prioritizarea vieții. Pentru cei care vor să claseze clar și explicit lucrurile. Nimeni dintre cei care înțeleg că viața nu se rezumă doar la carnal, nu va neglija sufletul. Domnul însuși ține să sublinieze cât de important este acest fapt. În logica lui, sufletul unui om e mai prețios decât lumea întreagă. În acest sens trebuie citite și înțelese cuvintele: „căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru sufletul său?”.

Sufletul și mărturisirea

Într-un raport de interdependență cu salvarea sufletului se găsește și ideea de mărturisire. Nu poți să-ți salvezi sufletul altfel decât în și alături de Dumnezeu. Logica e simplă. El e cel de la care l-ai primit, Cel la care se va întoarce și Cel împreună cu care trebuie să se găsească în legătură. Hristos ține să pună clar accentul pe acest aspecte. De aceea, a-ți salva sufletul înseamnă, în viziunea Lui, a nu te rușina de El și de cuvintele Lui în fața oamenilor. A avea curajul mărturisirii în fața celorlalți. Cu precădere atunci când acest fapt presupune anumite riscuri. Căci, în condiții normale, când nimic nu amenință credința, actul mărturisirii e deopotrivă firesc și ușor. Greutatea vine atunci când există riscul pedepsei. Al excluderii. El ține să fie explicit. Arată că acest context e cel în care trebuie să intensificăm mărturisirea. Promite reciprocitate. Fiul însuși va mărturisi în fața Tatălui despre cei care nu s-au rușinat de El.

În loc de concluzii

S-ar putea spune că pericopa pe care o avem în vedere își trage singură concluziile. Cuvintele Învățătorului sunt suficient de explicite încât să lase să se înțeleagă esențialul. Acela că fiecare dintre noi trebuie să ne luăm crucea. Că nu putem să o facem decât după ce ne-am lepădat de sine. Că faptul asumării aduce cu sine urmarea și mărturisirea lui Hristos. Căci, fără El, ea nu ar avea nici o valoare. În și prin el capătă relevanța extraordinară pe care o simțim noi creștinii. Așadar, Crucea! Nu oricum, ci prin și în Hristos. Cum? Prin mărturisire! Îndrăzniți!