Loc al întâlnirii omului cu Dumnezeu şi spaţiu al comuniunii dintre oameni, fiecare biserică ortodoxă ne împărtăşeşte harul jertfei de pe Cruce a Mântuitorului Hristos şi ne aminteşte de jertfelnicia tuturor celor care, având o credinţă vie, au contribuit, fiecare după putere, la construirea ei. Astfel, o biserică se zideşte mai ales prin dragostea şi osteneala credincioşilor, ale căror nume vor rămâne veşnic legate de acel sfânt locaş.

Nu există biserică fără ctitori, întrucât orice lăcaş de cult are la temelie dărnicia unor persoane sau a unei comunităţi. Ctitorul creator sau ziditor de valori împlineşte în sine vocaţia primordială a omului, aceea de a fi asemenea cu Dumnezeu Creatorul. După ce a făcut cerul şi pământul, Dumnezeu, prin Fiul Său devenit Om, a întemeiat Biserica, pentru a-i aduna pe oameni în iubirea Preasfintei Treimi. Omul sfinţeşte pământul zidind pe el biserici sfinte, care leagă pământul cu cerul. Când Dumnezeu cheamă pe cineva să zidească o biserică înseamnă că, în înţelepciunea Sa, l-a preferat şi i-a oferit şansa să devină ctitor. Este o mare binecuvântare să fii chemat să împrumuţi mâinile tale lui Dumnezeu, pentru ca El să zidească o biserică, o casă a prezenței și lucrării harului Preasfintei Treimi, pentru sfinţirea şi mântuirea oamenilor.

La sfârşitul slujbei de sfinţire a unei noi biserici ortodoxe se cântă:

„Această Casă, Tatăl a zidit-o, această Casă Fiul a întărit-o, această Casă Duhul Sfânt a înnoit-o, a luminat-o, a sfinţit-o şi a sfinţit sufletele noastre.”

Deci, o biserică este zidită de Sfânta Treime, dar folosind mâinile şi darurile credincioşilor harnici şi darnici, evlavioşi şi generoşi.

Biserica preţuieşte mult în rugăciunile ei pe cei ce, chiar în timpuri de criză economică, dăruiesc cu bucurie şi inimă largă din agoniseala şi din timpul lor pentru ridicarea unei biserici. Astfel, în rugăciuni, ctitorii sunt numiţi „fericiţi şi pururea pomeniţi”, arătând că, deşi au construit ziduri materiale, pământeşti şi trecătoare, ei primesc daruri cereşti netrecătoare şi se bucură de o pomenire veşnică. Când nu mai au pe nimeni care să-şi aducă aminte de ei, numele lor de ctitori rămâne permanent ca mărturie a credinţei, iubirii şi jertfelniciei lor. Când nimeni din neamul lor nu mai trăieşte pentru a spune ceva despre ei, rămâne mereu vie lumina ctitoriei lor, adică biserica zidită de ei. Pomenirea lor este veşnică deoarece Dumnezeu îşi aduce mereu aminte de cei care şi-au adus aminte de El şi L-au iubit în timpul vieţii lor pământeşti (cf. Matei 10, 32).

Dintre toate construcţiile din lume, biserica, zidită de oameni ce au credinţă şi iubire, primeşte cea mai mare valoare, pentru că biserica sfinţită este „casa lui Dumnezeu şi poarta a cerului” (Facerea 28, 17)

Ctitorul poate fi o singură persoană sau o familie, ori o comunitate de donatori.

La ce slujbe sunt pomeniţi ctitorii? În primul rând la Sfânta Liturghie. Cea mai de folos pomenire este aceea pe care preotul o săvârşeşte în taină, în timpul Proscomidiei, moment în care, rugându-se, scoate miridele din prescură rostind şi numele fiecăruia. La momentul prefacerii pâinii şi a vinului în Însuşi Trupul şi Sângele Domnului, aceste miride pentru ctitori, participă la sfinţenie în imediata lor vecinătate cu Hristos euharistic pe sfântul disc şi apoi în potir.

Ctitorii se mai pot pomeni după citirea Sfintei Evanghelii, sau în timpul Vohodului Mare, ori la slujba Parastasului făcută de obicei la prăznuirea hramului.

Preot Mihail Bălan