În spațiul românesc există o adevărată tradiție a ctitoririi de biserici, cel mai de seamă ctitor român din toate vremurile este Binecredinciosul Voievod Ștefan cel Mare și Sfânt, căruia evlavia față de biserica lui Dumnezeu i-a adus ca formă de recunoștință canonizarea. În ctitoriile sale, mulți oameni, monahi și mireni, și-au lucrat mântuirea de-a lungul secolelor. 

Voievozii obişnuiau să numească în hrisoave mănăstirile pe care ctitoreau, le ocroteau şi cărora le făceau danii – „sfânta noastră rugă”. Această denumire revelează profunda conştiinţă creştină a celor ce conduceau ţara în acele vremuri, precum şi rolul foarte important pe care îl aveau mănăstirile în epocă privind educaţia pe fundamentul valorilor propovăduite de Biserică. Ctitorii au o cinstire deosebită în ochii lui Dumnezeu și ai oamenilor, ca unii ce, prin dărnicia lor, „Îl împrumută pe Dumnezeu”.

Un sfânt locaş construit sau ocrotit era, pentru voievod, o împlinire a rugii sale către Mântuitorul de a-i ajuta să fie un bun conducător, dar, în acelaşi timp, era locul în care se rosteau neîncetat rugăciuni pentru ajutorul său şi al poporului. Moldova este unul dintre cele mai grăitoare exemple de aplicare a principiului simfoniei dintre Stat şi Biserică, exprimat printr-un număr impresionant de biserici şi mănăstiri.