„Nu ştiţi, oare, că voi sunteţi templu al lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi?”, spune Sfântul Pavel. Fiecare om este chemat să devină acest templu. Este vocaţia fundamentală a creştinului. Pentru a deveni acest sălaş al Dumnezeului Celui viu trebuie întotdeauna să poarte în el dumnezeiescul Nume: „Am sfinţit templul pe care l-ai zidit, ca să petreacă numele Meu acolo în veci şi vor fi ochii şi inima Mea acolo în toate zilele”.

În toată Biblia, invocarea dumnezeiescului Nume este izvor de mântuire. În Noul Testament, lucrurile sunt încă şi mai concrete, tangibile: Numele mântuitor prin excelenţă care ne-a fost dat şi revelat este cel al Domnului nostru Iisus Hristos. La început, în vremurile apostolice, creştinii erau numiţi „cei ce cheamă numele Domnului”, în tot locul şi în toată vremea. Aceasta, pentru a-şi cultiva raiul lăuntric, pentru a păzi focul primit la Rusalii. Însă, după cum precizează Sfântul Pavel, pentru a fi bineplăcut lui Dumnezeu şi pentru a aduce roadă, această chemare a Numelui trebuie să fie făcută dintr-o inimă curată. Biserica Ortodoxă a rămas credincioasă acestei tradiţii. În această descendenţă a primilor monahi – Părinţii pustiei –, sfinţi asceţi şi autori ai Filocaliei, ea invită ucenicii lui Hristos la chemarea necurmată a Numelui lui Iisus Hristos.

Această rugăciune poate părea extrem de simplă. Dar ea e dificilă. Căci noi suntem împărţiţi lăuntric: capul şi inima, sufletul şi trupul, gândul şi viziunea nu sunt unificate. Noi trăim cu capul despărţit de inimă. Mintea ne este ca o giruetă agitată de vânt. Nu suntem niciodată în pace. Chemarea Numelui este un remediu împotriva acestei împărţiri a fiinţei şi această agitaţie mentală. Este o mare ştiinţă pe care trebuie să o învăţăm toată viaţa noastră. Să ne alipim Numele lui Hristos inimii noastre şi să-L facem să rezoneze neîntrerupt în piept este totodată un mare act de curaj şi un dar al harului.

Scopul rugăciunii este de a-l face pe om capabil să trăiască în prezenţa Dumnezeului Celui Viu. Căci această prezenţă este extrem de benefică. Este terapeutică. Ea ne curăţeşte. Ne mântuieşte. Puterea ei mistuie duhul răutăţii din noi. Vindecă mintea şi inima omului. Unifică fiinţa. În această unitate, dorirea de Dumnezeu stăpâneşte persoana în toate dimensiunile fiinţei şi existenţei ei. Omul nu mai are decât un singur gând, o singură dorinţă, o singură aspiraţie: să-L cinstească pe Dumnezeu în Duh şi Adevăr, ca pe Unul din Sfânta Treime. Se ajunge la această stare mai ales prin rugăciunea de pocăinţă, rugăciunea numită „a lui Iisus” sau „rugăciunea inimii”: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!

Acolo unde este dumnezeiescul Nume, acolo este prezenţa Lui. Acest Nume pentru noi, creştinii, este de nedespărţit de Persoana lui Iisus Hristos. Secretul care face rugăciunea lui Iisus eficace şi rodnică este atenţia şi smerenia. Rostită astfel, ea atrage puterea Duhului Sfânt. În lucrarea acestei rugăciuni, două părţi trebuie să fie unite, armonizate. Una din aceste părţi este mică, cealaltă este mare. Partea cea mică este strădania omului pentru a pregăti inima să primească partea cea mare – care este harul Duhului Sfânt, har fără de care omul nu poate nimic. Există aici o întreagă sinergie. Iisus Hristos Îl îndreptăţeşte pe Creator prin nesfârşita-I iubire. El îl îndreptăţeşte, de asemenea, şi pe om, căci a arătat şi realizat chipul omului desăvârşit care-I bineplace Tatălui. Dumnezeu ne dă harul Lui după măsura recunoştinţei noastre faţă de El. Cu alte cuvinte, nu avem decât ceea ce recunoaştem că am primit de la El.

Rugăciunea lui Iisus este o rugăciune dintr-un singur gând. Simplitatea ei este tocmai ceea ce o face atât de exigentă. Închizând mintea în cuvintele rugăciunii sau mai curând în partea superioară a inimii, evităm acţiunea risipitoare a imaginaţiei şi ataşamentul de realităţile efemere ale lumii acesteia. Constrângem inima şi mintea să trăiască numai cu gândul la Dumnezeu, însoţit de căinţă. Această strădanie nevoitoare are ca virtute faptul de a face inima străpunsă, sensibilă, plină de o durere duhovnicească. Această suferinţă, la rândul ei, atrage mintea, o face să pogoare în inimă. Mintea şi inima sunt atunci unite, întărite prin har; inima ne devine cu adevărat centrul fiinţei. „Inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi” (Psalmi 50,19). Iar o inimă înfrântă este fără gânduri.

Prin strădaniile lui şi dumnezeiescul har, prin sinergia dintre propria voinţă şi cea a lui Dumnezeu, omul este astfel vindecat, restaurat în integritatea lui primară. Prin acest proces de vindecare, care trece prin unificarea minţii şi a inimii, el revine la o stare „normală”, firească: cea a lui Adam din Rai, a omului dinainte de cădere. Desprins de bunurile materiale, el devine în stare să împlinească marea poruncă evanghelică: să-L iubească pe Dumnezeu din toată inima lui, din toată mintea şi fiinţa lui, şi pe aproapele lui ca pe sine însuşi.

Pentru a ajunge la starea de unificare lăuntrică, pentru a pune inima într-o dreaptă aşezare, nu este decât un mijloc: pocăinţa. Prin pocăinţă, ne vedem aşa cum suntem. Dacă eram capabili să vedem toate necurăţiile din inima noastră, tot ceea ce în noi ne desparte de Dumnezeu şi ne face opaci lucrării Duhului Sfânt, râvna noastră duhovnicească şi dorinţa noastră de curăţire lăuntrică ar izbucni. Şi aici smerenia este cheia. Ea ne păzeşte de ispita disperării, când ne vedem neantul şi starea noastră nenorocită. Ea ne îngăduie să evităm să ne mândrim când simţim puterea Numelui şi lucrarea Duhului Sfânt în noi.

În acest proces, care este o luptă, suntem „iniţiaţi” în viaţa mistică a lui Hristos. Vedem tot ce există prin această Prezenţă, în lumina Duhului. Învăţăm să discernem, din ce în ce mai fin, atât mişcările inimii noaste care ne deschid iubirii, cât patimile şi gândurile străine duhului lui Hristos care ne despart de Dumnezeu. Puterea noastră de trezvie sporeşte. Răul, gândurile pătimaşe continuă, desigur, să ne împresoare, să ne atace, însă ele nu mai pot pătrunde în inima noastră. Astfel, rugăciunea şi toată viaţa noastră – lăuntrică şi exterioară – care decurge din ea, concură cu sfinţirea noastră prin iubire întru Duhul. Paza minţii redevine firească în noi, căci Cel ce tronează în inimă, Care este în noi, este „mai mare este în voi, decât cel ce este în lume”.

Rugăciunea, prin mulţumire, ne ajută, ne învaţă să ne transformăm stările psihice în stări duhovniceşti. Imaginaţi-vă că vă înşeală un prieten, vă loveşte sau răspândeşte calomnii despre voi. Sunteţi profund rănit, trist, decepţionat. Suferiţi. Ce veţi face cu această stare emoţională, cu aceste energii psihice negative care lucrează în voi? Dacă rămâneţi acolo, repetându-le la infinit, nu foloseşte la nimic; vă veţi face să suferiţi şi mai mult, inutil. Veţi rămâne în logica omului vechi, care logică duce la moarte. Prin puterea Numelui, puteţi reorienta aceste energii, să le întoarceţi din jos în sus, să le transformaţi. Desigur, rana pe care celălalt v-a produs-o nu dispare; ea rămâne, însă uitaţi felul în care a fost aceasta. Uitaţi de unde a venit această energie negativă, cine v-a dat-o. Inima vă rămâne tristă, zdrobită, continuaţi să suferiţi, însă din psihică, suferinţa vi se face duhovnicească; din omenească, ea devine divino-umană, transfigurată prin har. Atunci puteţi spune, adresându-vă Tatălui: „Ai văzut că eram într-o stare de trândăvie duhovnicească, de autosatisfacţie, de somn, iar tu l-ai trimis pe fratele meu ca pe un înger, pentru a mă trezi. Îţi mulţumesc pentru bunăvoirea Ta. Pentru rugăciunile fratelui meu care m-a rănit, Doamne, miluieşte-mă şi mă mântuieşte!”.

Trebuie să învăţăm să ne regăsim inima profundă, să trăim cu ea, în ea. Este esenţial. Căci dumnezeiescul cuvânt se adresează mai întâi inimii, iar dacă nu învăţăm să trăim în inimă, cum vom putea înţelege aceasta? Fără curăţirea inimii, Evanghelia rămâne o carte închisă. A trăi după poruncile lui Hristos înseamnă să ducem dumnezeiescul cuvânt în inimă ca el să se învăpăieze. La fel stau lucrurile şi cu Liturghia euharistică. Pentru a celebra această mare taină, trebuie o inimă fierbinte ca un rug aprins; dacă nu trăim în inimă, dacă inima noastră nu arde pentru Hristos, cum vrem să înţelegem frângerea pâinii?

Arhimandritul Sofronie definea rugăciunea ca pe o „creaţie nesfârşită”. Rugăciunea curată este rugăciunea proprie celui care a realizat asemănarea cu Dumnezeu. Prin chemarea Numelui, omul – creat originar după chipul lui Dumnezeu – Îl îndreptăţeşte pe Creatorul lui Care a aşezat în firea lui sămânţa unei slave şi a unei păci, a unei frumuseţi şi a unei iubiri infinite. Prin această rugăciune, putem deveni atât de aproape de Domnul, atât de plini de Duhul Său, atât de învăluiţi în iubirea Lui, încât pătrundem în Lumina necreată, unde nu mai ştii dacă eşti în afara sau înlăuntrul trupului. Începem prin lucruri mici însă, prin atenţie, perseverenţă şi răbdare, putem deveni ca nişte îngeri dinaintea Scaunului lui Dumnezeu care Îl proslăvesc pe Domnul zi şi noapte, fără încetare. Îngerii au o asemenea dorire de Dumnezeu, încât nu au decât un singur gând, o singură voie: să se unească cu El şi să-L absoarbă din toată fiinţa lor.

Prin chemarea Numelui Dumnezeului nostru şi al Mântuitorului Iisus Hristos, un duh smerit se aşeză în adâncul inimii. Atunci Se reînnoieşte în noi Duhul înfierii Care strigă în inima noastră: „Avva, Părinte”. Când Duhul lui Dumnezeu Se roagă în noi, când „Se roagă pentru noi cu suspine negrăite”, noi devenim copiii lui Dumnezeu. Adevărata rugăciune este naştere, filiaţie.

Astfel, chemarea Numelui dintr-o inimă curată devine scopul oricărui creştin. Prin ea, prezenţa lui Dumnezeu domneşte în om. Prin această prezenţă, el devine munte sau templu al lui Dumnezeu. Iar templul lui Dumnezeu este sfânt, „templul lui Dumnezeu, care sunteţi voi”. Când Numele este în inimă avem totul, căci Iisus Hristos este prezent.

(Reproducere și transcriere din revista Itinéraires: Recherches chrétiennes d'ouverture, Le Mont-sur-Lausanne, Elveţia, nr. 23, 1998)