Cu moartea pe Moarte călcând (Luca 8, 41-56)

Intrat în casa mai marelui sinagogii, Iisus Hristos se lasă batjocorit de rânjetul neputinței umane de a înțelege învierea și prin ea dumnezeirea celui Care le stă dinainte. Niciodată până în clipa Capernaum Hristos nu a fost atât de vizibil Dumnezeu ca acolo, dinaintea morții. Pentru că acum, strigând fetiței: Copilă, scoală-te! (Luca 8, 54) lasă ca ecoul acelui strigăt să pătrundă în întunericul tuturor morților, dincolo de perdeaua de rânjet suficient a tuturor bocitorilor de pripas. E strigătul care învie, care ridică, strigătul care învinge tăcerea morții!

Suntem locuitorii unui univers aflat sub spectrul morții mai mult decât oricând. Morțile oamenilor au devenit procentaje expuse cinic, să sperie, să încurajeze, să dispere ori să arunce în extaz mințile supraîncălzite de sistematice complotări. Un cimitir ambulant ni se plimbă pe sub ochi zi de zi, știre de știre și asta nu de anul trecut, ci de foarte mult timp. Un extaz al morții pare că a cuprins lumea cu mult înainte de perioada Covid. A devenit știre orice moarte și prilej de batjocură orice naștere. Doar nunțile regale au părut a fi aprobate de o media cuprinsă de un șacalism fără precedent. Și nici acelea fără închiderea lor în perspectiva trădării și divorțurilor. Părem o lume pe moarte și ni se transmite aceasta zi de zi. Cu toate mijloacele din dotarea unei guralive și inconștiente armii ale unei de neînțeles ideologii care ucide tot. Dintâi pe Dumnezeu, apoi pe noi, chipurile sale ce-și capătă asemănarea cu El.

La polul opus mesajul Duminicii acesteia. În Duminica trecută bogatul cel nemilostiv e fără scăpare. E bogătan redus la sine și propriile obiceiuri și după moarte, acolo unde nu se aplică nici rangurile și nici stigma socială. Socialul e prima valoare care rămâne la marginea gropii. Țineți minte că părea că nu mai e nimic de făcut și dese ori așa este. O prăpastie de netrecut se căsca între sânul lui Avraam și iad – locuința morții. Și niciunul dintre cei rămași pe latura vieții materiale care știau Legea, dar nu o aplicau în duhul ei nu putea crede nici dacă ar învia cineva din morți în realitatea morții fără zâmbet ce cuprindea iadul bogătanilor neatenți. Azi trăim însă minunea unei Învieri. Întors de pe tărâmul Gherghesenilor, Cel ce-și uimise ucenicii (Luca 8, 25) și agitase pe concetățenii agonicului îndrăcit (Luca 8, 27-37) se întoarce în cetatea Sa, Capernaumul. E însoțit de ucenici și, cel mai probabil, de vestea celor făcute dincolo de apa Tiberiadei, în Decapolis. Putem bănui că se dusese vestea despre îndrăcit și porcii aruncați în apele mâloase ale morții până dincolo de lumea aceea, oarecum păgână, a cetății Gherghesenilor. Hristos revine așadar la Capernaum și deși Duminica este numită a învierii fiicei lui Iair ea ține în sine și minunea vindecării femeii celei cu scurgerea de sânge (Luca 8, 43- 48). O scurgere de sânge de 12 ani însemna de fapt o hemoragie continuă, o boală ce o adusese pe femeia într-un soi de continuă agonie. Erau 12 ani de moarte. Inclusiv socială, căci după Lege femeia cu scurgere de sânge nu putea să gătească ori să se mărite, să vândă facerea mâinilor ei ori să intre în sinagogă și Templu – cu atât mai puțin. Era în afara societății, era non-socială, lipsită de price formă de supraviețuire, cel mult poate acceptată. De aici frica vădirii că s-a atins de Hristos. Doamne ferește să se fi atins de alt învățător de Lege, fariseu ori cărturar, ar fi fost lapidată. Până și de Iair ar fi fost îndepărtată, mai ales în contextul în care acesta ar fi vrut ca Domnul să se grăbească la fiica lui. Omul cel mai important în ierarhia sinagogii din Capernaum îl așteaptă pe Iisus căzându-i la picioare. Nu se lingușește, căci gestul acesta însemna pentru el moarte în carieră. Semn că e reală durerea lui și că în viață nu funcțiile contează cât copii, funcția paternală intimă din care decurgea și paternitatea sa spirituală ce-l impusese în comunitate. Omul Iair învinge principiile rigorismului absurd al vremii. Observați, stă departe de casă. Dacă ar fi fost acolo la momentul morții fetiței sale nu s-ar fi abținut să nu o îmbrățișeze și așa s-ar fi situat în afara slujirii sale. Atingerea de mort era oprire de slujire. Vom învăța aceasta împreună, în Duminica ce vine, aceea a samarineanului milostiv (Luca 10, 25-37), un samarinean care nu respectă tocmai această regulă. Și care aplică regula fraternității dinaintea infecundei sufletește regulă a purității. Morții nu pot fi dușmanii noștri. Și insistența aceasta – trei duminici la rând – pe imaginea morții este exercițiul de preț așezat dinaintea noastră ca să ne înțelegem viața. A cărei parte vie este... moartea.

Trecând prin mulțime, Domnul Hristos simte cum iese din El o putere (Luca 8, 46) semn că nu atingerea, ci puterea este cea care vindecă femeii scurgerea de sânge. Binecuvântare femeii de către Hristos – Îndrăznește fiică, credința ta te-a mântuit, mergi în pace (Luca 8, 48) – consemnează și reintegrarea ei socială. Un Învățător de talia Celui ce-l aveau în față evreii în Capernaum avea această autoritate, ce-L apropia oarecum de autoritatea preoților de la Templu și Sfântul Ioan Gură de Aur vede aici chiar un posibil nod de invidie pentru aceia, care la momentul (ne)potrivit vor ucide contra-candidatul la onoarea socială a preoției lor. Ucigându-l se naște o nouă preoție, asemenea aceleia pe la care Iair o preînchipuie – preoția la picioarele lui Hristos, mediatoare pentru sufletele copiilor din familia sa, comunitate mică ori mare a parohiei.

În drum spre casa lui Iair sosește vestea morții. Spusă un pic și ironic: Nu mai supăra pe Învățătorul! A murit fiica ta (Luca 8, 49). E un soi de închidere a curajului omului, Iisus fiind redus la un Învățător fără putere. Ori tocmai ce spusese că o putere vindecase femeia din drumul spre fetița de 12 ani. O fetiță de vârsta sângerării celeilalte. Îndrăznesc să spun că în fond Hristos vindecă două maternități: una ce se rata și una care abia se ivea. Domnul este însă mai mult decât Învățător. O intuiseră la vreme de furtună apostolii, îndrăcitul Gherghesenilor și dracii deopotrivă – cei din valuri și cei de pe maluri – și femeia cea cu scurgere de sânge. Dar acum avea să se vădească pe Sine. Tragedia firii umane încetează la spusele lui Dumnezeu: „Nu te teme; crede numai și se va izbăvi” (Luca 8, 50) arătând astfel că izbăvirea vieții nu e moartea, ci... viața. Învierea.

Momentul este fundamental, dovedind că moartea nu este ceea ce vedem noi în ea. Intrat în casa mai marelui sinagogii, Iisus Hristos se lasă batjocorit de rânjetul neputinței umane de a înțelege învierea și prin ea dumnezeirea celui Care le stă dinainte. Niciodată până în clipa Capernaum Hristos nu a fost atât de vizibil Dumnezeu ca acolo, dinaintea morții. Pentru că acum, strigând fetiței: Copilă, scoală-te! (Luca 8, 54) lasă ca ecoul acelui strigăt să pătrundă în întunericul tuturor morților, dincolo de perdeaua de rânjet suficient a tuturor bocitorilor de pripas. E strigătul care învie, care ridică, strigătul care învinge tăcerea morții! Aici e cheia zilelor noastre. Să avem curajul să strigăm Învierea pe tronsoanele unde domină moartea. Înviată, fetița nu face alta decât să mănânce. Să simtă iar gustul, mirosul... Viața. Hristos aduce învierea în trupul ei, duhul ei de viață. Nu cheamă ceva străin de fetiță, ci duhul ei. Din străfulgerarea de viață vedem până în văgăuna morții. E taina Învierii.

Textul mai are o cheie pe care n-aș vrea să o uităm. Tradiția leagă vârsta de 12 ani de întoarcerea acasă a micuței Maria, Maica Domnului, după „stagiul” la Templu. Și leagă vârsta aceasta de posibilitatea maternității, cum spuneam. În fond prin Învierea fiicei lui Iair ni se confirmă adevărul că femeia este maică a vieții, dătătoare de viață și primitoare de viață. Și astfel femeia este reașezată în raiul Învierii. Și prin ea noi toți.

În Capernaum, în zorii zilei, s-au ivit Zorile Învierii...

Sursa: tribuna.ro

De la același autor

Ultimele din categorie