Căci și noi pentru păcatele noastre cele nesăbuite suntem predați, ca să fim miluiți, în mâinile Dreptului Judecător al tuturor oamenilor și primim loviturile întristărilor, până când le vom mărturisi. Atunci pedeapsa se micșorează. Așadar, dacă atunci când va veni peste noi toiagul Judecătorului ne vom smeri și ne vom aduce aminte de nedreptățile noastre, mărturisindu-le în fața Dreptului Judecător, cu puține ispite și întristări ne vom izbăvi. Dar se poate ca în timpul certării să ne cuprindă încăpățânarea și să nu mărturisim că noi am greșit, fiind vrednici să pătimim și mai multe, ci să aruncăm vina pentru păcatele noastre asupra oamenilor. Ba încă și asupra diavolilor, iar uneori chiar asupra dreptății dumnezeiești și astfel ne scoatem pe noi înșine nevinovați.

 

Ne încăpățânăm și nu ne pocăim, deși știm că Dumnezeu cunoaște mai bine ceea ce ne este de folos și că dreptatea Lui se întinde peste întreaga lume și că fără să poruncească El, nimeni nu este pedepsit. Deci dacă vom înfrunta întristările noastre cu o astfel de încăpățânare, orice necaz va veni peste noi, ne va aduce o mâhnire neîncetată, iar necazurile noastre vor deveni și mai cumplite și vor veni unele după altele. Iar aceasta până când vom dobândi o adevărată cunoaștere de sine, ne vom smeri și vom conștientiza că am păcătuit. Dar dacă ne vom învârtoșa și, siliți fiind de necazuri, vom mărturisi păcatele noastre la sfârșit, această mărturisire nu ne va folosi, de vreme ce am îndurat toate întristările și ispitele și ne-am lipsit de mângâierea pe care o aduce pocăința.

 

(Sfântul Isaac Sirul cel de Dumnezeu insuflat, Despre ispite, întristări, dureri și răbdare, traducere de Ieroschim. Ștefan Nuțescu, ediția a 2-a, Editura Evanghelismos, București, 2012, pp. 9-10)